Baroque Palace in Oradea

Și are perfectă dreptate! Aflată în mijlocul cartierului numit „Orașul Nou” , Piața Unirii din Oradea este considerată azi „centrul istoric și cultural” al municipiului de pe malul Crișului Repede . Iar asta se întâmplă într-un oraș în care fiecare clădire este un „palat” , iar totul pare un muzeu. Forma actuală a pieței începe să capete contur la începutul secolului XX, când apar palatele care o înconjoară. Ajunși mult mai devreme decât am dorit, în așteptarea orei de check-in, gazda noastră de la „Negrean Residence” ne îndrumă către Piața Unirii, care este la doar 400 m distanță. Ne conformăm! După o scurtă pauză, pentru o cafea, în Piața Ferdinand , trecem podul (am aflat ulterior că se cheamă tot Ferdinand) și ajungem în dreptul unei construcții cu numele Pieței Unirii pe ea. Fiind siguri că am ajuns la destinație, realizăm că respectiva construcție este o... stație de tramvai. Interesantă, utilă, funcțională! Traversând linia de tramvai, intrăm în piață. Prima impresie este cea a unui spațiu deschis foarte mare. Ceea ce vedem pentru început, măsurat pe hartă, are cam 100 x 100 m. Doina recunoaște de departe, undeva în partea dreaptă, statuia Regelui Ferdinand , călare și cu coroana pe cap. În planul doi se văd mai multe tarabe. Mai târziu aveam să aflăm că, fiind sâmbătă, aici se organizează un târg. Tarabele sunt așezate pe două rânduri, pe o prelungire a pieței de încă vreo 70 m lungime, dar mai îngustă... Se vând, în principal, produse alimentare. A doua zi, duminică, toate tarabele dispăruseră. Prima clădire importantă care ne iese în cale este Palatul Vulturul Negru . Amplasat în colțul nord – estic al pieței, palatul a fost construit în perioada 1907 – 1908. Clădirea are un parter înalt și 4 etaje care, inițial, adăpostea un hotel, un cinematograf, un cabaret, o cafenea. În prezent în clădire funcționează multe cluburi, cafenele, restaurante si birouri. Unul din sit-urile dedicate menționează și un hotel, dar pe o zonă mult mai restrânsă. Este considerat cel mai reprezentativ monument al stilului secesionist din Transilvania. Nu mă pricep la stilurile arhitectonice, dar fațada spre Piața Unirii îmi pare mai interesantă. Aici se evidențiază două corpuri de clădire, inegale ca formă și dimensiuni, între care se află un pasaj comercial . Pe acoperișurile celor două corpuri remarcăm două figurine ce seamănă perfect cu capetele unor găini de culoare verde, care țin în ciocuri un lanț (sau o frânghie:-??) ce le leagă. Ne întrebăm dacă acestea au vreo legătură cu denumirea palatului, căci nu prea seamănă a fi vulturi. O localnică ne lămurește că vulturul se află în pasajul comercial. Și, într-adevăr, îl găsim aici, pe un vitraliu foarte frumos, deasupra intrării în pasaj. Este de menționat că acesta se vede cel mai bine din interiorul pasajului. Acasă aveam să aflu că vitraliul este realizat în 1909 iar pasajul este locul de maximă audiență pentru viața de noapte. În orele dimineții, când am ajuns noi acolo, era pustiu. În imediata vecinătate se află o altă clădire importantă, Palatul Moskovits Adolf și fii . Amplasat la intersecția străzii Tudor Vladimirescu cu Piața Unirii, palatul a fost construi în 1912 de o familie de evrei bogați, cu multiple afaceri în Oradea. Stilul arhitectonic este tot cel secesionist, clădirea având parter și 3 etaje. La ultimul nivel, sub acoperiș, Doina a remarcat un eșafodaj, gen schelă metalică montată în consolă, pe tot conturul clădirii. Pare a fi ceva definitiv, probabil o decorațiune a fațadei, deoarece apare și în fotografii mai vechi de pe internet. Inițial, parterul era ocupat de magazine, la primul etaj era sediul unei bănci și a unei societăți comerciale, iar ultimele două etaje erau destinate apartamentelor de locuit. În afara restaurantelor ce se găsesc azi la parter, nu am informații despre actuala destinație a clădirii. Pe internet este declarat „monument nevizitabil” . Ceva mai departe, în capătul prelungirii pieței, pe latura estică a acesteia, se găsește „Biserica cu Lună” , în fapt Catedrala Adormirea Maicii Domnului . Numele i se trage de la dispozitivul montat cam pe la mijlocul înălțimii turnului de deasupra intrării, dispozitiv unic în Europa. Acesta constă în două emisfere, de 1 m diametru, lipite una se alta, una vopsită în negru, cealaltă, aurie. Acestea se rotesc în jurul unui ax vertical, astfel încât imaginea oferită în fereastra (oculus) din fațada turnului corespunde cu faza lunii din ziua respectivă. Declarată monument istoric în 2004, biserica de rit ortodox, a fost construită în perioada 1784 – 1790. Mecanismul lunii a fost montat în anul 1793. Sfințirea a avut loc în anul 1832, după finalizarea decorațiunilor interioare. În urma înființării episcopiei ortodoxe din Oradea, în anul 1920, „Biserica cu Lună” a fost ridicată la rangul de catedrală. Stilul arhitectonic este „barocul târziu” . Structura interioară cuprinde un mic pridvor sub turnul cu lună, un pronaos deasupra căruia este balconul corului și un naos rectangular continuat de absida altarului. Impresionantă este catapeteasma, extrem de bogat ornată și cu un număr impresionant de icoane. Ca de obicei, mie îmi atrage atenția amvonul. În fața bisericii este o statuie. Aceasta îl reprezintă pe Episcopul Roman Ciorogariu . Deocamdată, nu avem informații despre acesta, însă vom afla detalii peste câteva minute. Într-o curte din stânga bisericii descoperim Muzeul Bisericii cu Lună . O încăpere nu foarte mare, apreciez la circa 50 mp, adăpostește, în vitrine special amenajate, sau expuse pe pereți, o mulțime de obiecte bisericești, dar și legate de istoria Transilvaniei. Nu se plătește intrarea, dar, lângă ușa de la intrare există o cutie în care fiecare vizitator depune ce sumă dorește. Muzeul dispune de un ghid, ușor trecut de vârsta a doua, care ne prezintă, pe rând, toate exponatele, Din nefericire, expunerea este ca o înregistrare pe un suport magnetic, la o viteză destul de mare și fără pauze între exponate, care să-ți permită să asimilezi cele prezentate. Mă gândesc că, poate, nu a fost suficientă suma depusă de noi? :-?? În plus, o serie de exponate au niște denumirii care îmi stârnesc nedumerirea, ca de ex. : antimis; tăviță pentru agneț. În rest, exponate pe care te aștepți să le găsești într-un asemenea muzeu: icoane, obiecte de cult, veșminte preoțești și chiar o cristelniță. Interesant este că o parte din acestea datează din secolul al XIX-lea. Cel mai interesant moment mi s-a părut a fi prezentarea făcută Episcopului Roman Ciorogariu, al cărui bust este expus la loc de cinste. Acesta a fost unul din artizanii Marii Uniri de la 1Decembtie 1918, ca deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Înainte de aceasta a avut o bogată activitate teologică în Arad. În 1917 ajunge, ca vicar, la Oradea, unde militează intens pentru restaurarea episcopiei de Oradea. Reușește aceasta, cu aprobarea Regelui Ferdinand I, în 1921, devenind primul episcop al acestui oraș. Tot în 1921 este ales membru de onoare al Academiei Române. Pe peretele din spatele bustului sunt portretele marilor eroi transilvăneni, Horia, Cloșca, Crișan și Avram Iancu. Vizita noastră la muzeu a durat cel mult 15 minute. Traversând piața, aruncăm o privire tarabelor târgului, iar Doina nu rezistă și cumpără niște cireșe. Pe partea cealaltă a pieței, față de Biserica cu Lună, întâlnim o altă biserică. Este Catedrala Greco – Catolică Sf. Nicolae . Construită în perioada 1800 – 1810, și aceasta este încadrată la monumente istorice. Fiind victimă a mai multor incendii, forma actuală a turnului datează din 1912. Altarul este orientat spre est iar în plan are o formă de cruce latină, chiar dacă, în interior, absidele laterale nu sunt foarte vizibile. Arhitectura reprezintă o „îmbinare a stilului neobaroc cu cel bizantin” . Interiorul nu îmi pare mult deosebit de cel al unei biserici ortodoxe. Există absida altarului, iar catapeteasma este similară cu cea a unei bisericii ortodoxe. Totuși, pereții nu sunt la fel de încărcați. Icoanele sunt, parcă, ceva mai puține, iar picturile lipsesc. Plafonul este, însă, pictat în totalitate. În plus, aici este, parcă, ceva mai multă lumină, naosul dispunând de mai multe ferestre, toate „echipate” cu vitralii, reușite după părerea mea, cu treme biblice. Ce mă intrigă puțin este un acces în interiorul bisericii prin lateral-sud, cam pe la jumătatea naosului. Intrând pe aici, am remarcat și intrarea de pe fațada vestică. Dar foarte interesant este în exteriorul bisericii. Avem aici o adevărată expoziție de sculpturi. Prima care ne iese în cale este statuia Episcopului Demetriu Radu . Acesta a fost între 1897-1903 episcop greco-catolic al Eparhiei de Lugoj, iar în perioada 1903-1920 episcop al Eparhiei de Oradea Mare. Acasă aveam să aflu că și el a fost printre artizanii Marii Uniri, și că și-a pierdut viața la 59 de ani în 8 decembrie 1920 într-un atentat cu bombă în Senatul României, eveniment necunoscut mie până în prezent. Statuia a fost instalată aici în 2019. În imediata vecinătate este statuia lui Iuliu Maniu . Turnat în bronz, marele om politic stă drept și demn, așa cum a fost toată viața. Încercând să descopăr când a fost instalată statuia (18 aprilie 2019), aflu două detalii, care nu știu cât sunt de amuzante. Astfel, statuia a fost așezată pe soclu cu ajutorul unui... excavator, și, imediat ce a fost așezată, lucrătorii s-au grăbit să o fixeze temeinic, de frică să nu fie... furată. Dezvelirea statuii a constituit un eveniment de seamă în viața orașului, aceasta având loc în prezența reprezentanților administrației publice locale, a reprezentanților Episcopiei Ortodoxe și a Episcopiei Greco-Catolice, a reprezentanților unităților militare, unităților de cultură și de învățământ din Oradea și județul Bihor și a unui numeros public. Cam în zona altarului, lângă peretele exterior al acestuia, este un ansamblu de două statui: „Înger” și „Înger căzut” . Ca operă de artă, arată bine, este interesantă, atrage privirile. Pe mine, însă, semnificația lor mă depășește. Nici internetul nu mă ajută prea mult. ” Sculptorul şi-a mărturisit credința într-o Ființă superioară, temele sale obsedante - în urma lecturii Bibliei și a inspirației provenite din scrierile sacre - fiind zborul (ciclul de Păsări şi Îngeri), nașterea, puritatea (Copilărie, Imaculata Concepțiune), căderea și răscumpărarea (Înger căzut). Remarcabil este, însă, mesajul Episcopiei greco-catolică de Oradea, care spune că: ” Episcopia păstrează astfel tradiția ultimilor ani, aceea de a amplasa, în perioada Postului Mare, statui care să însoțească vizitatorul în spațiul sacru al Catedralei greco-catolice. Pe mine mă impresionează cel mai tare un alt grup statuar, amplasat în zona intrării din lateral în biserică. Este intitulat „Represiune și rezistență” și nu are nevoie de nici un comentariu. Înțeleg că face parte dintr-o expoziție mai amplă, dedicată „Episcopilor martiri” și a fost instalată aici în 18 mai 2024, cu ocazia Nopții muzeelor Ceva mai spre nord față de biserică este Palatul Episcopiei Greco – Catolice din Oradea . În necunoștință de cauză, îl „tratăm cu indiferență” , deși este una din cele mai frumoase clădiri din piață. Aveam să aflăm despre el ceva mai târziu, cu ocazia turului cu autobuzul turistic. Forma actuală a palatului, realizată în perioada 1903 – 1904, este datorată Episcopului Demetriu Radu. Palatul a fost gazda Regelui Ferdinand și al Reginei Maria, atunci când aceștia au vizitat Oradea. Tot în turul cu autobuzul turistic, la sfârșit, aveam să identificăm Palatul Primăriei . Amplasat în colțul nord – vestic al pieței, este cea mai mare, cea mai impunătoare clădire din zonă. Construită între anii 1902 – 1903 în jurul a 3 curți interioare, ocupă o suprafață de peste 5500 mp. Fațadele cele mai interesante sunt cele spre piață și spre Crișul Repede. Nu știu dacă se poate vizita ceva în interior. Parte a clădirii primăriei, pe fațada spre Crișul Repede, se înalță Turnul Primăriei Oradea . Construit odată cu palatul, acesta are 50 m înălțime și 4 nivele principale. Trei dintre acestea oferă imagini panoramice asupra orașului. Din descrierea făcută, se poate înțelege că turnul este vizitabil. Vom verifica data viitoare. Ultimul obiectiv al pieței este Biserica Catolică Sf. Ladislau . Amplasată pe latura nordică, biserica este cel mai vechi obiectiv din piață, fiind construită în perioada 1720 – 1741. În decursul timpului a suferit câteva modificări, forma actuală datând de pe la 1800. Din nefericire, la data vizitei noastre, biserica era într-un proces de reabilitare majoră, și nu o putem vizita. Ratăm, astfel, imaginile din viața sfântului căreia îi este închinată, dar și cel mai vechi altar din Oradea în funcțiune din 1730 până azi. Și această biserică are statuia ei. O descoperim pe latura nordică a acesteia, înconjurată de multă verdeață și de câteva flori comemorative. Statuia are doar o inscripție, P, Pio , fără nici o dată sau altă completare. Personajul este îmbrăcat într-un veșmânt de călugăr. Inițial mă gândesc că ar putea fi unul din Papii Pius. Doina mă contrazice. Dacă este să cred internetul este un preot italian (1887 – 1968) canonizat de Papa Ioan Paul al II-lea, în 2002. Acasă aveam să mai aflu că: ” Padre Pio este unul dintre cei mai cunoscuți sfinți creștini ai secolului al XX-lea, atât datorită stigmatelor, cât și datorită anumitor minuni cum ar fi levitația, despre care se spune că le-ar fi experimentat. A fost un preot și călugăr capucin al Italiei venerat și considerat sfânt în Biserica Catolică. Curiozitatea ne trimite în Piața Unirii și pe înserat. Palatul Primăriei, frumos luminat, arată spectaculos, iar Turnul, la fel. Fac o panoramă a palatelor privite din mijlocul pieței și ne luăm „La revedere!” Mai mult ca sigur că vom reveni. :)

După modelul experimentat cu succes în noiembrie la Cluj, ne-am hotărât să vizităm Oradea, orașul despre care auzisem atâtea lucruri bune și frumoase, ba chiar aici pe citisem destule articole încurajatoare. În plus, primeam periodic notificări cu reduceri la zboruri de la Blue Air, așa încât ne-am zis că merită să încercăm un city-break în orașul de pe Crișul Repede. Inițial, am luat bilete pentru un weekend prelungit, de vineri până luni, la mijloc de ianuarie, apoi zborul de întoarcere, de luni, ne-a fost anulat, așa că am redus intervalul de ședere, hotărând să venim înapoi duminică seară, atunci când era o cursă disponibilă. Orarul de zbor a fost bun, decolarea având loc vineri la orele 10,15, iar duminică din Oradea puțin cam târziu, la 22,00, dar ne rămânea toată ziua la dispoziție. Modificarea a fost gratuită, iar ambele bilete tur-retur au costat 227 lei (cu bagaj de mână), promoția de discount de 50% fiind considerabilă. În atare condiții, trebuia să ne orientăm la o cazare convenabilă pe care intenționam s-o achit cu un card de vacanță și cum reținuserăm de când fuseserăm la Sibiu exact cu un an în urmă, că și Oradea deține un hotel din lanțul Continental Forum (la Sibiu fuseserăm mulțumiți) care acceptă plata în acest mod, am sunat și m-am informat, după ce studiasem un pic și website-ul propriu al hotelului. În plus, hotelul oferea o reducere de 20% din tariful de cazare pentru rezervările făcute direct pe website-ul propriu. A fost simplu și ușor, am rezervat o cameră dublă de luxe, cu balcon și vedere la Criș contra sumei de 270 lei/noapte cu mic-dejun inclus, pentru weekend-ul 15-17 ianuarie. Am aterizat la Oradea în jur de orele 11,00 și până am ajuns în oraș, s-a făcut de prânz, când ne încerca foamea. Vremea s-a dovedit a fi friguroasă, de fapt cred că am prins cel mai geros weekend din iarna asta, și să-l fi căutat înadins nu cred să fi reușit așa! Check-in scria că se face începând cu orele 15,00, însă dacă tot intraserăm în hotel, am zis că n-ar fi rău să întrebăm și am nimerit bine, fiindcă recepționerul a cercetat dacă e liber ceva și am avut noroc. În rest, am primit imediat cartela camerei, informațiile despre micul-dejun, ni s-a dat o hartă personalizată a Oradei, ni s-a recomandat piscina proprie în aer liber, cu apă geotermală (37ºC), ni s-a răspuns că putem mânca la restaurantul hotelului și că putem achita la final, tot cu același card de vacanță. Am primit o cameră de luxe, exact așa cum antamasem, situată la etajul al patrulea, cu balcon și o superbă vedere la Crișul Repede. Adresă: Aleea Ștrandului nr. 1, cod 410051, Oradea, România Website: continental-forum-oradea. ... nentalhotels.ro E-mail: oradea@continentalhotels.ro Adresă: Aleea Ștrandului nr. 1, cod 410051, Oradea, România Website: continental-forum-oradea. ... nentalhotels.ro E-mail: oradea@continentalhotels.ro Hotel Continental Forum este un „mastodont” cu 168 de camere dispuse pe șapte etaje, ce-şi afişează cu mândrie pe frontispiciu cele 4 stele cu care este catalogat. A fost construit în perioada 1967-1971, numele său inițial fiind Hotel Dacia. La acea vreme era o bijuterie arhitecturală, a rămas o emblemă orașului pentru mult timp, dar din 1996 acesta intră în lanțul hotelier Continental, iar zece ani mai târziu, în urma unui proces de rebranding, devine Continental Forum, hotelul de astăzi. Se spune că ar fi cel mai mare din oraş. Se află chiar pe malul râului Crișul Repede, la cam10-15 minute de mers pe jos de principalele atracții turistice ale Oradei. Capacitatea de cazare, aşa cum rezultă din informaţiile de pe website-ul propriu, constă în 121 de camere standard și business, 35 de camere de luxe, 7 apartamente și 5 camere family. Din totalul de camere, doar 77 au balcon și o vedere impresionantă spre râul Crișul Repede. Poate oferi o mulţime de servicii şi facilităţi, însă pe noi cel mai mult ne-a încântat piscina cu apă geotermală, ce ne-a asigurat un adevărat răsfăţ pe tot parcursul intervalului în care i-am fost oaspeţi. Din ce am citit aici, pe sait, sau din alte surse, nu toate camerele sunt renovate, deci nu pot fi clasificate ca fiind de patru stele, hotelul fiind chiar unul controversat, căci părerile sunt contradictorii, tocmai prin prisma confortului şi serviciilor de care au avut parte fiecare dintre clienţi. De aceea, nici notele sale de pe saiturile de rezervări on-line nu sunt prea mari, în plus mulţi dintre cei care au fost clienţii hotelului lăsând recenzii descurajante. Accesul spre cameră l-am făcut aproape tot timpul cu liftul, trei ascensoare îşi făceau mereu datoria cu succes într-un coboară/urcă permanent, respectându-se regulile de distanţare fizică. Am primit camera 404 în drum spre care am admirat lobby-ul etajului, precum şi palierele elegante. De cum am intrat, mi-am dat seama că dimensiunea camerei nu este una foarte generoasă, însă aspectul său mi-a plăcut de la prima privire. Finisaje de calitate, curăţenie impecabilă, decor stilat şi multă căldură la propriu şi la figurat, cam acestea mi-au venit în minte la cea dintâi impresie. Mobilierul în tonuri calde de alb şi bej, mocheta în care tălpile se afundă uşor, o fereastră/uşă spre balcon largi care asigură o lumină naturală bună pe timpul zilei. La intrare, ne-a întâmpiat un hol micuţ cu dulap de haine, un corp de cuier lipit de acesta, precum şi încă un corp cu rafturi etajate în care am găsit halatele de baie, imaculate şi pufoase, împăturite, apoi seiful, iar mai jos espressor-ul de cafea într-o tăviţă cu capsule, ceşti, pliculeţe de ceai, zahăr. La penultimul nivel, se află minibarul care nu conţinea nimic pe timp de pandemie şi sub acesta un spaţiu în care stăteau cuminţi papucii de unică folosinţi şi cântarul de baie. Camera era dominată de patul matrimonial, de mărime bună, foarte confortabil, încadrat la capete de noptiere deasupra cărora erau montate în perete veioze şi lămpi de citit. Pe una dintre noptiere se afla telefonul fix, iar în continuarea celeilalte se găseşte toaleta cu oglindă şi scaun care poate fi folosită şi pe post de birou. Urmează micuţa zonă de relaxare reprezentată de o măsuţă rotundă, pe care am găsit tava cu pahare şi o sticlă de apă plată din partea casei, aşezată între două scaune-fotoliu. Vis-á-vis de pat, pe perete aveam televizorul LCD cu diagonală apreciabilă, iar la bază un corp gen măsuţă de bagaje. Deasupra telvizorului, o aplică asigura lumina pe timp de seară. încălzirea şi AC erau furnizate în sistem centralizat, uneori am simţit nevoia să reducem gradele din termostatul caloriferului, fiindcă aerul era destul de cald şi uscat. Balconul era destul de mare, dotat cu un scaun de plastic, iar pe pervaz cu o scrumieră, semn că doar acolo se poate fuma, însă cel mai frumos lucru era priveliştea spre Crişul Repede, podul Dacia şi faleză, acum acoperită de zăpadă, într-un superb peisaj de iarnă. Imediat în dreapta, după ce se intră în hol, se face baia, destul de spațioasă, foarte curată și modernă. Se observă că obiectele sanitare nu sunt noi, dar bine întreținute, la fel și instalațiile care funcționează perfect, fără cusur. Baia este prevăzută cu o chiuvetă de sticlă încastrată într-un blat generos, cu duș fără cabină propriu-zisă, despărţit de un paravan de sticlă de restul încăperii. Consumabile am găsit fel de fel (hârtie igienică, gel de duș, săpunele, pastă de dinți, periuțe, loțiune de corp, șampon, set de ras), cele epuizate au fost reînnoite în ziua următoare, prosoapele erau așezate pe caloriferul vertical. Acestea ne-au fost schimbate în fiecare zi. Continental Forum este un hotel mare cu multe spații comune impresionante, așa cum ar fi imensul lounge de la intrare, foarte înalt- pe două niveluri-, amenajat cu stil, garnisit cu plante, iar privit de la etaj, încântă toate privirile. La parter se mai află un bar, alte spaţii generoase tip lobby, restaurantul Mondo, locul de saună. La mezanin există un local gen autoservire în care clienţilor li se pune la dispoziţie micul-dejun şi din care se poate privi exact spre recepţia şi salonul cu deschidere largă şi înaltă din zona de lobby. Fără îndoială, vedeta hotelului Continetal Forum Oradea este piscina în aer liber, cu apă geotermală cu proprietăţi curative, care ne-a asigurat o reală desfătare pe timpul minisejurului nostru. Imaginaţi-vă cum a fost ca la -6℃ afară, cu fulgii de zăpadă căzând alene peste tine, să stai scufundat în apă aburindă şi să te lăfăi în cele 37-38℃! Cred că aş fi stat toată ziua în piscină dacă nu riscam să devin murătură şi dacă nu era musai să ajungem şi să colindăm prin oraş, că doar veniserăm să admirăm frumuseţile Oradei! Accesul este gratuit pentru oaspeţii hotelului, însă pentru ceilalţi clienţi costă 30 lei/zi/adult şi 20 lei/zi/copil, iar programul este destul de cuprinzător, fiind deschisă de dimineaţa de la orele 08,00 până seara la orele 20,00. În afară de cei cazaţi în hotel, veneau mulţi oameni la piscină, în special vârstnici, fiindcă era singura deschisă pe timp de pandemie (din spusele lor), iar apa tămăduitoare era parte din tratamentul lor. Piscina are o formă neregulată, cu margini rotunjite, este de dimensiune generoasă, iar adâncimea sa porneşte de la 1,20m şi, treptat, ajunge la 2,50m. Se poate intra în piscină fie din interiorul hotelului, printr-un tunel, fie de afară, pe scări. Vara se pot folosi şi şezlongurile, barul din imediata vecinătate, iar apa din piscină nu trece de 33℃. Este garnisită pe laturi cu plante şi arbuşti, acum doar tuia era încă verde. Ca şi concluzie parţială, piscina asta a făcut toţi banii, clar fără ea cazarea mi s-ar fi părut mai searbădă, deşi camera noastră a fost perfectă. Se putea lua în fiecare dimineaţă între orele 07,30 -10,00 la restaurantul gen autoservire situat la mezanin, dedicat în exclusivitate acestei mese. Era pus la dispoziţie tip bufet, cu respectarea strictă a distanţării fizice şi a regulilor de igienă. Pot spune că a fost ok din punctul de vedere al ofertei de produse şi absolut identic în cele două dimineţi în care am mâncat acolo. Am găsit de toate: legume, fructe, fructe uscate, cereale, mezeluri, brânzeturi, iaurt, unt, miere, diverse gemuri, compot şi preparate calde: crenvurşti, omletă ouă ochiuri, ouă fierte, ciuperci sotate, bacon, cârnăciori, etc. De băut aveam de ales: cafea (foarte bună), sucuri, ceai, apă, lapte, etc. Nu puteai să spui că că nu găseşti ceva pe plac, dar parcă nu era chiar un mic-dejun bogat, aşa ca de patru stele. Din punct de vedere cantitativ chiar nu erau probleme, se putea mânca fără restricţie, spun asta fiindcă ne-am nimerit în hotel cu mai multe grupuri de sportivi aflaţi în cantonament şi băieţii ăştia chiar mâncau, nu se încurcau, însă nimeni din personal n-a făcut vreo aluzie sau vreun gest dezaprobator. Cea mai mare dezamăgire a hotelului Continental Forum mi s-a părut a fi propriul restaurant. Noi nu suntem persoane cu pretenţii exagerate sau cu fiţe, dar nu mă gândeam că poate fi atât de slab acest restaurant. Am ajuns la hotel înfometaţi şi după ce ne-am instalat în cameră, ne-am zis să mergem la masă, la restaurantul Mondo, cel din incinta hotelului. Văzuserăm pe website cam ce oferă ca bucate şi preţurile aferente şi ne-am zis că ar fi ok să luăm prima masă în hotel, de cum am venit. N-a fost aşa! Prima bilă neagră am dat-o pentru faptul că meniul era muuult mai sărac faţă de cel de pe website, şi am făcut cunoştinţă cu el încă de când coboram cu liftul spre parter unde se află restaurantul, deoarece era afişat în cabina ascensorului, lângă oglindă. Ei, ne-am zis, lasă că vedem la faţa locului! Restaurantul este frumuşel ca aspect, elegant, dar nu prea mare. A venit repede un chelner cu meniurile pe pe câte o foaie volantă, adică diversitate yok! Ce să alegi, că nu prea aveai ce! Vroiam o ciorbă şi meniul conţinea un singur tip de ciorbă, cea a zilei. Dom’le, îmi ziceam în sinea mea, doar la cabanele din creierii munţilor cabanierii gătesc un fel de ciorbă şi e de înţeles, dar parcă ăsta se vrea restaurantul unui hotel de clasă! În fine, am comandat ciorba zilei care era de pui á la grec. Soţul a ales un mix grill cu garnitură de cartofi prăjiţi, iar eu m-am orientat la nişte penne cu somon. De băut, la început un whisky mic pentru soţ, apoi vin alb la carafă şi o bere. Whisky-ul a fost adus repede, mâncarea aşa şi aşa, dar la sfârşit băutura, greu de tot. Muream de sete, dar nu mai dădea pe acolo niciun chelner, nici al nostru, nici vreun altul timp de minute bune. Până la urmă, au venit băuturile şi ne-am udat gâturile uscate. În afara câtorva sportivi din grupul basketball-iştilor aflaţi în cantonament, nu mai era nimeni în restaurant, ceea ce trebuia să ne dea de gândit. Nu vă spun că mâncarea nu a fost cine ştie ce, dar servirea chiar a fost sub orice critică. În aşteptarea notei de plată, soţul încerca să destindă atmosfera murmurând şugubăţ „Hai, că nu ne mai prindeţi voi pe aici!” Colac peste pupăză, imediat după ce am terminat de mâncat, când am ieşit la plimbare, am văzut meniul zilei afişat pe o tăbliţă la un restaurant vis-á-vis de hotel, cu 18 lei şi nişte bucate excelente în poze. Asta e! Pentru cei ce vin cu maşina, există o parcare suficient de mare, monitorizată şi păzită permanent, dar am citit că ar costa 30 lei/zi, ceea ce nu e puţin deloc. Wi-fi funcţionează foarte bine peste tot în hotel, în toate spaţiile, am experimentat şi, bineînţeles, este parolat. Despre personalul hotelului nu prea citisem de bine, însă nu am niciun reproş de făcut, fiindcă toţi cei cu care am interacţionat, cu excepţia chelnerilor delăsători de la restaurant, au fost amabili, serviabili şi săritori. La recepţie am avut parte de o primire bună, de toate informaţiile solicitate, ni s-au dat hărţi, ziare şi reviste locale, tot ce am vrut, iar la final am achitat cu cardul de vacanţă şi am primit factură, aşa cum se procedează normal. Am avut parte de cazare foarte bună, camerele categorisite ca fiind de patru stele, aidoma celei pe care am primit-o, merită să fie recomandate doritorilor, de restul camerelor nu-mi pot da cu părerea nevăzând cum arată. De asemenea, piscina cu apă geotermală, în aer liber, este punctul forte al hotelului, lucru dovedit, mulţi dintre oaspeţii hotelului alegând să vină să se cazeze acolo din această raţiune. Aş mai da o bilă albă pentru curățenie, acesta fiind este un aspect întâlnit peste tot, prin hotel. Însă, nu recomand sub nicio formă restaurantul, acesta neridicându-se la pretenţiile unui hotel de patru stele din punctul de vedere al bucătăriei oferite, că altminteri, localul arată ok. Aici ar trebui să se schimbe ceva! Vă rog, ataşaţi următorul videoclip: youtube Apreciez rewievul și l-am citit cuvânt cu cuvânt ca să-mi dau seama cum privesc și alți turiști acest hotel. Eu m-am cazat de două ori la Forum Continental și faptul că a 2-a oară am mers tot la acest hotel, denotă că mi-a plăcut. Prima cazare am făcut-o când am vizitat Oradea, apoi următoarea a fost când am vizitat orașul Debrețen din Ungaria care este destul de aproape, cca. o oră de mers cu autoturismul. La intrarea în Ungaria, m-a surprind faptul că mergând să cumpăr vignieta, mi s-a răspuns că numai până la Debrețen nu este nesesară. Era cât p-aci să fac revelionul la Oradea. Găsisem o vilă din aceea veche, dar modernizată, care păstrase și vechi dar avea și nou, avea o super notă și un preț bun. Și aveam curaj să mă duc cu 2 perechi dintre prietenii care făcuseră covid. Pe urmă ne-am gândit la restul găștii și nu ne-am îndurat, pentru că ar fi fost prima dată după mulți, mulți ani când ne-am fi împrăștiat așa. ​Îmi doresc și eu de mult Oradea. Am dormit o dată acum mulți ani dar orașul nu era nici pe departe ce a devenit în ultima vreme datorită vestitului primar. Mă gândeam să-i dedic câteva zile, dar parcă aș vrea să fie primăvara/vara că prea frumoase erau pozele încărcate de colegii noștri care au scris în ultima vreme despre Oradea. În 2019 îmi amintesc că am citit multe articole de-ale colegilor care scriu pe gustul meu. Dar uitându-mă și la pozele tale de iarnă îmi dau seama că este un oraș frumos oricând, așa că aștept cu interes impresiile despre oraș. Mi-a plăcut și hotelul, mai ales piscina, ​iar prețul avionului la data asta merită cât mai multe zboruri interne. Te pup, ​un an cu multe planuri de călătorie! ​

Am nimerit să mergem la Oradea la mijloc de ianuarie, când gerul Bobotezei venise cu o întârziere de o săptămână. Fireşte că eram conştienţi că în luna lui Gerar şansele să fie frig erau foarte mari, dar ne-am asumat lucrul ăsta încă de când am cumpărat biletele de avion. În timpul zborului, deasupra Carpaţilor şi nu numai, vremea era însorită, însă cum am ajuns deasupra Oradei, o ceaţă groasă acoperea totul, aşa că la sol atmosfera era tare vaporoasă la propriu. După 45 de minute de zbor, de la aeroport, am ajuns în oraş simplu și ușor cu autobuzul nr. 28, de fapt un microbuz bine conectat la cursele avioanelor, achitând cu cardul biletele de la automatul instalat în interior, 3 lei/persoană/sens . Am coborât la stația Emanuil Gojdu și, grație recomandărilor unei doamne vârstnice, foarte amabilă, care ne-a „mirosit” că suntem turiști de weekend, am sosit la hotel foarte repede. Vremea a fost rece și închisă în prima zi, ninsese în noaptea de dinainte, încă mai cădeau fulgi mici din cerul acoperit. Sâmbătă, ziua următoare, cerul s-a înseninat, dar gerul a pus stăpânire pe urbe, iar la o maximă diurnă de -6 ℃, pot să afirm că ar fi putut crăpa și pietrele. Duminica, gerul s-a mai înmuiat, deși ziua debutase cu soare, dar curând avea să se înnoreze, astfel că după prânz era închis de-a binelea. Acesta fiind rezumatul meteo nu tocmai propice al minivacanței, pot spune că nu ne-am dat bătuți și ne-am zis că e musai să alternăm bălăcelile în piscina hotelului cu plimbări prin Oradea cea frumoasă, că doar veniserăm s-o admirăm în centrul său istoric, atrași de povestea de succes a orașului în cei mai recenți ani. Este, fără îndoială, unul dintre cele mai elegante orașe din România. Specificul și arhitectura orașului sunt datorate influenței austro-ungare și a stăpânirii imperiale de care a avut parte timp de secole întregi. Oradea a fost bine pusă în valoare și faima de oraș restaurat a ajuns destul de departe, inclusiv la urechile noastre, așa încât eram curioși să vedem cum arată orașul cu arhitectură preponderentă stil Art Nouveau. Acest stil se caracterizează prin delicateţe, eleganţă şi romantism, făcându-şi apariţia la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX ca un manifest al schimbării. Avea drept sursă de inspiraţie natura, cu liniile sale fine, curbate și feminine care ies în evidență. De altfel, termenul de Art Nouveau a fost folosit prima dată pentru a descrie lucrările care doreau să iniţieze o reformă în artă, artiștii vremii luptând împotriva convenționalismului încercând să găsească noi formule artistice. Curentul şi-a lăsat amprenta asupra unui mare număr de clădiri din Oradea, care constituie un bogat patrimoniu Art Nouveau ce i-a conferit urbei cinstea de a fi singurul oraş românesc care face parte din reţeaua oraşelor europene marcate de acest curent precum: Viena, Praga, Helsinki, Barcelona, Glasgow sau Budapesta. În Oradea, stilul s-a manifestat mai ales în arhitectură, pe filiera austriacă a curentului, numită „secession". Nu voi face referire la istoria orașului, voi spune doar că Oradea e unul dintre acele orașe româneşti unde timpul şi naţiile – românii, ungurii, austriecii, turcii chiar – care și-au trăit veacurile acolo și-au lăsat amprentele adânc pe străzile și pietrele de temelie ale multor clădiri ce înfrumusețează orașul cunoscut mai întâi după numele său latin de Varadinium. Fiind situată la 13 km de graniţa cu Ungaria şi Europa de Nord-Vest, Oradea este una dintre principalele porţi de intrare în țară din zona nord-vestică. De asemenea, este unul dintre cele mai dezvoltate oraşe ale României, cu foarte multe obiective turistice şi o amplasare ce îl transformă într-o destinaţie turistică, dar şi de tranzit, care își primeşte bucuroasă turiștii. În prima zi , în dorința celei dintâi orientări în spațiu, am plecat per pedes de la hotel cu harta în mână spre centrul pietonal, pentru a identifica palatele vestite din urbea de pe Crișul Repede precum și alte puncte de interes. Aveam în minte să ajungem la Centrul de Informaţii Turistice de unde am fi vrut ceva sfaturi, recomandări, materiale. Am luat-o pe strada Parcul Traian , în curând am dat de Parcul Traian din care ni s-a ivit în raza vizuală monumentul poetului Ady Endre înapoia căruia se află muzeul dedicat aceleiaşi personalităţi locale. Din parc se poate observa mai bine clădirea în care funcţionează Palatul de Justiţie, în fapt unul dintre palatele emblematice ale oraşului. Încă de la început, am sesizat că oraşul, în partea sa centrală, este bine semnalizat şi dotat cu panouri, indicatoare, hărţi la dimensiune mare, în română, engleză şi maghiară, pentru o bună orientare a celor care vor să-l cunoască, aşa încât cine este interesat se poate descurca foarte uşor. Curând am sosit la intersecţia cu strada Republicii, un fel de Corso, şi am ştiut, conform recomandărilor celor de la hotel, că suntem în inima turistică a Oradei. Aici ne-au întâmpinat, unul vis-á-vis de celălalt, palatele Apollo şi Moskovits Miksa , adevărate bijuterii arhitecturale, cu alură zveltă, primul de culoare alb-crem, cel de-al doilea zugrăvit în nuanţe tari de bleu. Am luat-o la stânga, mai mult din instinct, întrucât panourile ne spuneau că am fi avut de văzut în ambele sensuri lucruri interesante. Din câte mi-am dat seama, strada aceasta pietonală este o arteră de mare importanţă pentru cine ajunge prima dată în oraş, iar în afara clădirilor istorice, bisericilor precum biserica romano-catolică Sf. Ana (fosta biserică a Mănăstirii Ursulinelor), chiar a reşedinţei Episcopiei Ortodoxe a Bihorului , este locul în care întâlnim multe terase, restaurante, patiserii și magazine. Acum era cam pustie, lucru de înţeles pe o vreme rece din cale afară, dar îmi imaginez că altfel e plină de viaţă, cu atmosferă vibrantă. Mai departe, am dat şi de grupul statuar „Holnaposok” ce reprezintă patru membri unei societăţi literare şezând la masă pe terasa unei cafenelei, unul dintre aceştia stă în picioare lângă un scaun gol. Astfel, trecătorii sunt invitaţi să se aşeze la masă cu poeţii şi să-şi facă poze cu ei. De-a lungul străzii, am admirat Casa Poynar un pic lateral , Palatul Kolozsvari, Palatul Rimanóczy , Palatul Stern , ca să amintesc doar câteva dintre clădirile-monument pe care le-am văzut din mers. Ţinta noastră era să ajungem în Piaţa Unirii , însă până acolo aveam să admirăm uimitoarea clădire a Teatrului Regina Maria , ca mai apoi să trecem prin Piaţa Regele Ferdinand I şi ochii să ne fie vrăjiţi de hotelul Astoria cu un edificiu impresionant. Bine, oriunde ai privi, în centrul Oradei, vezi palat lângă palat, unul mai frumos ca altul, cu o arhitectură fină. Este lăudabil că foarte multe clădiri au fost reabilitate, iar altele sunt în curs de restaurare, ceea ce face din urbea de pe Crişul Repede o adevărată bijuterie arhitecturală. Ne-am abătut puţin pentru a intra în Centrul de Informaţii Turistice pe care l-am găsit închis, deşi era în orele de program, apoi am observat de departe palatul Adorján I. Am traversat Crişul Repede pe podul Sfântul Ladislau şi mai încolo un pic în raza vizuală ne apare palatul Primăriei cu al său turn semeţ din care altădată se putea admira oraşul de sus, acum ambele în renovare, îmbrăcate în schele şi plase protectoare. De acolo, am „sărit” practic în Piața Unirii care este nucleul Oradei istorice, o piață absolut superbă în care tronează statuia ecvestră a regelui Ferdinand I, înconjurată de clădiri fenomenale, locul în care s-au materializat diverse idei ale maeștrilor arhitecți, pictori, constructori. Larga deschidere este mărginită de Palatul Episcopiei Greco-Catolice, Casa Kovács, splendidul Palat Vulturul Negru, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau” , Biserica Adormirii Maicii Domnului sau Biserica cu Lună, Catedrala Greco-Catolică „Sf. Ierarh Nicolae” . Am admirat îndelung, în ciuda frigului care ne rebegise de tot, piaţa în ansamblul său, ne-am apropiat de toate clădările sale absolut impunătoare, am intrat în Biserica cu Lună şi în Catedrala Greco-Catolică unde am găsit deschis. Ne-am promis că vom reveni ziua următoare pentru a aprofunda arealul, de-acum gândul prioritar era să ne întoarcem la hotel şi să ne înmuiem oasele în piscina cu apă reconfortantă. Aşa că am luat-o spre parcul 1 Decembrie prin care am trecut bucurându-ne de albul omătului ce pusese stăpânire pe acesta, apoi pe lângă piaţa Emanuil Gojdu, traversat pe podul Dacia şi, gata, la hotel. A doua zi, după micul-dejun și o ședință matinală de relaxare la piscină, în apele termale, ne-am gândit că ar fi potrivită o privire panoramică asupra Oradei, de la înălțimea dealului Ciuperca, punctul cel mai de sus, spre care pornea un traseu per pedes chiar de la noi de la hotel. Cerul era limpede și albastru, soare din plin, iar peisajele parcă decupate din „Crăiasa Zăpezii” . Am trecut prin parcul „Ion C. Brătianu” , am luat-o pe niște străduțe încâlcite și am traversat calea ferată pe o pasarelă pietonală metalică înaltă, nu prea confortabilă pentru mine. De partea cealaltă, am intrat în arealul Grădinii Publice Ciuperca și am urmărit cu atenție poteca spre vârf, din cauza zăpezii căzute proaspăt nepreamaivăzându-se bine traseul și nepreaștiind unde și pe ce călcăm. Se poate merge acolo și pe o șosea cu mașina, însă nu era cazul nostru. Ajunși în vârf, am dat de un restaurant funcțional, o cafenea nefuncțională și de un peisaj hibernal de poveste cu Oradea albă, acoperită de nea. Ne-am pozat și am pozat totul într-o ședință foto prelungită, apoi am făcut cale întoarsă exact pe unde veniserăm. De la hotel, ne-am îndreptat din nou spre centru, mai cu seamă că se apropia ora prânzului și deja puseserăm ochii pe Cyrano. Conturaserăm un plan ce includea Complexul Baroc pe care n-am fi vrut nicidecum să-l ratăm, pe lângă strada Republicii și Piața Unirii în reluare și aprofundare. În Piața Unirii, ne atrăgea musai Palatul Vulturul Negru și Pasajul Vulturul Negru despre care citisem un pic și care ne fermecaseră la o primă privire în ziua precedentă. O adevărată splendoare să privești așa o capodoperă precum grandiosul palat și să te pierzi prin pasajul plin de birouri, restaurante, cafenele, galerii de artă, magazine șic, cu ale sale vitralii de pe care te salută silueta zveltă a unui vultur negru cu aripile desfăcute. Din ce mi-am dat seama, este cea mai importantă clădire a stilului său din Oradea, fiind un loc important de întâlnire pentru scena socială a urbei. Rămânând pe aceeași parte a Crișului Repede, după câteva zeci de metri zărim Sinagoga Sion , cu o cupolă ce nu poate scăpa privirii trecătorului, și aruncându-ne ochii pe malul celalălt al râului, ni s-a părut că acesta este mult mai bogat în clădiri monument, așa că ne-am zis că nu strică o tură și pe acolo. Am traversat din nou pe podul Sf. Ladislau, apoi am luat-o imediat în dreapta, pe strada Libertății, urmărind chiar un indicator care ne semnala că pe acolo ar fi și Casa Darvas-La Roche , un alt exemplu renumit de arhitectură tipică Oradei, o altă bijuterie proaspăt restaurată, cu o față nouă, reușită, ce-și afișează gloria și frumusețea de altădată. Până acolo, printre altele, am dat de un superb palat-reşedinţă al arhitecţilor celebri Kálmán Rimanóczy tată şi fiu. Venise vremea să ne repunem pe Calea Republicii şi să depăşim intersecţia cu str. Mihai Eminescu, pentru a ne îndrepta către Complexul Baroc despre care „vorbeau” toate indicatoarele şi panourile de informaţii turistice că ar fi ceva deosebit, suscitându-ne interesul. Am întâlnit biserica romano-catolică Sf. Spirit, un alt monument istoric, am intrat un pic să-i vedem şi interiorul. Pe urmă, urmărind indicatoarele, am trecut prin parcul Petőfi Sándor mărginit de strada omonimă, ce în curând avea să devină strada Şirul Canonicilor . Atunci am ştiut că suntem în apropierea complexului, apărându-ne în raza vizuală un complex maiestuos, sofisticat, aparte, clădiri de o frumuseţe cu totul uimitoare. Am exclamat wow, fără ezitare. Complexul Baroc este mai bătrân cu cel puţin un secol şi jumătate faţă de clădirile din centrul istoric al Oradei, acesta fiind ridicat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ca cel mai important Complex Baroc din România, precum si unul dintre cele mai reprezentative ale Europei. Acesta este format din trei monumente : Palatul Baroc, Bazilica Romano-Catolică şi Şirul Canonicilor . Palatul Baroc, cunoscut ca şi Palatul Episcopiei Romano-Catolice, este unul din cele mai valoroase şi grandioase edificii construite în stil baroc pe teritoriul Romaniei, despre care se spune că ar avea o sută de camere şi 365 de ferestre, câte una pentru fiecare zi a anului. Catedrala Romano-Catolică , cu hramul Sfanta Maria, construită între 1752 și 1780 după planul unui vestit arhitect italian al vremurilor, este cea mai mare construcţie în stil baroc de acest gen de pe teritoriul Romaniei și între cele mai frumoase bazilici din Europa. Șirul Canonicilor reprezintă un complex arhitectural format din zece clădiri înșiruite, construite în mai multe etape pe parcursul a mai mult de o sută de ani, între 1750-1875. Este compus din 57 de arcade care constituie un coridor lung ce unește cele zece cladiri. Am ajuns la Complexul Baroc, cumva la ceea ce numesc fotografii „ora de aur” , când soarele strălucește abundent, înainte să meargă la culcare. În apropiere de acesta, bateriile aparatului foto s-au epuizat brusc din cauza temperaturii scăzute de afară, fără nicio avertizare prealabilă și fără a avea altele de rezervă. Nu-i nimic, mi-am zis, am telefonul cu care voi fotografia în continuare. Numai că, tot din cauza gerului, după doar câteva cadre cu monumentele puse frumos în evidență de lumina apusului, a cedat și el, închizându-se brusc, din cauza bateriei descărcate în grabă. Complexul nu se vizita, fiind închis din motive de reabilitare. De acolo, rebegiți de frig, am dat fuga la hotel având numai gândul la piscina aburindă care ne aștepta caldă și tonică să-i trecem pragul. Cea din urmă zi a minivacanței orădene a debutat tot cu o baie prelungită la piscină, după ce am luat micul-dejun. Ne propuseserăm să ne decazăm până în prânz și să ne lăsăm băgăjelele la recepție, lucruri despre care aranjaserăm deja. Planul pentru acea zi cuprindea vizita cetății medievale Oradea aflată la o aruncătură de băț de hotelul nostru, apoi masa de prânz la Cyrano și plimbare de voie prin centru, așa ca de final. Zis și făcut, după ce am trecut pe lângă impunătoarea Catedrală Episcopală „Învierea Domnului” pe care o zăream cu uşurinţă din balconul camerei noastre de hotel, am ajuns destul de repede și de lejer la Cetatea Medievală a Oradei, locul în care s-a născut orașul în urmă cu nouă veacuri. Cu o formă pentagonală şi cinci bastioane triunghiulare, două porţi de acces-de est şi de vest-, cetatea uimeşte prin ceea ce a reprezentat odinioară construcţia, dar şi prin rolul său extrem de important de apărare. Am pătruns în arealul cetăţii prin Poarta de Vest şi am luat la picior incinta dintre ziduri şi bastioane, am vizitat miezul său străjuit de edificii straşnice. A fost restaurată nu demult însă ar mai fi încă de lucru până să se poată spune că s-a încheiat procesul de reabilitare. Înlăuntrul zidurilor, conform planului cetăţii de astăzi, există corpuri de clădiri botezate de la A la P care găzduiesc fie Muzeul Oraşului Oradea, fie Muzeul Pâinii, Galeria de Artă-centru multicultural, palate princiare, un restaurant-pizzerie, cafenea şi vinotecă, consulatul Slovaciei, etc. Atrage atenţia biserica romano-catolică , o construcție barocă de o simplitate deosebită, dar şi de o frumuseţe aparte. Am dat mai multe ture prin complexul cetăţii, am vizitat inclusiv amfiteatrul organizat într-unul din bastioane (bastionul Ciunt), după care ne-am îndreptat spre centrul oraşului pe care doream să-l mai luăm încă o dată la pas, înainte de a lua masa de prânz. Am colindat pe strada Vasile Alecsandri unde am admirat alte clădiri și palate precum Casa (magazinul de sticlărie) Deutsch, Palatul Moskovitz Adolf și fiii . După-amiază, ne-am retras la hotel de unde ne-am recuperat băgăjelele şi, la lăsarea întunericului, ne-am înfiinţat în staţia de autobuz pentru a lua microbuzul 28 spre aeroport, din acelaşi loc în care ne lăsase în urmă cu două zile. Cam aşa s-a desfăşurat minivacanţa noastră orădeană, scurtă și înghețată, la început de an. Ne-a plăcut mult Oradea, un oraș frumos și civilizat, ne-am simțit bine acolo, oamenii locului ne-au impresionat extrem de pozitiv, singurul inconvenient a fost vremea cam neprietenoasă, dar pe care l-am depășit în stil caracteristic. Zborul de întoarcere la Otopeni a fost lin și interesant, pilotul semnalându-ne când am trecut pe deasupra Clujului și a Brașovului, luminate ca veritabile feerii. Am fost din nou norocoși în sensul că în acea zi de duminică s-a desfășurat un ultim zbor la Oradea al companiei Blue Air pentru luna ianuarie, acestea urmând a fi întrerupte și reluate începând cu martie. Vă rog, atașați următorul videoclip: https://www.youtube.com/watch?v=zpgiC_PwKjk Adevărul e că frigul extrem reprezintă o mare piedică în explorarea turistică a locurilor (am pățit-o și noi cam la o lună după voi, în alt areal), dar se pare că voi ați depășit cu brio acest impediment! Oradea e foarte frumoasă, o avem și noi pe listă de ceva vreme, fotografiile voastre sunt foarte sugestive în acest sens! Felicitări pentru curajul de a călători în aceste vremuri tulburi și într-un anotimp mai puțin prietenos cu turiștii! Bravo pentru mini-ghid și pentru minunatele poze!

Oradea este orasul pe care l-am tranzitat in vacantele noastre, de cateva ori in ultimii 20 de ani, insa de aceasta data ne-am propus sa ii descoperim latura culturala si artistica, cu atat mai mult cu cat in ultimii ani preocuparea oradenilor a fost de a reface toate cladirile monument. In oras am ajuns dupa-amiaza si pentru ca ne-am cazat intr-un hotel cu aspect medieval, ne-am gandit sa ramanem in aceeasi atmosfera si sa ne plimbam prin cetatea renovata si redeschisa publicului in 2016. Am trecut peste podul reabilitat, ce are un sant de aparare care in trecut era umplut cu apa termala din paraul Peta, avand adancimea de 4 m si latimea de 50 de metri, impiedicand inghetarea apei si cucerirea cetatii pe timp de iarna. In forma de pentagon, cetatea fortificata nu a fost cucerita decat de doua ori. In toamna lui 1598, cetatea a fost asediata fara succes, timp de cinci saptamani de ostile turcesti. Cele 5 bastioane au forma de triunghi si sunt denumite astfel: Bethlen, Craisorul, Rosu, Aurit si Ciunt, acesta din urma fiind amenajat ca un amfiteatru, ideal pentru piese de teatru in aer liber. Cetatea exterioara este dublata in interior de castelul in forma pentagonala, alcatuit din 4 corpuri de cladire, care adaposteste Muzeul orasului Oradea. Lipita de unul dintre corpuri se afla biserica romano-catolica. „Muzeul painii” este amenajat in locatia unde a functionat timp de peste 300 de ani o brutarie, iar la subsolul altui corp de cladire se afla Memorialul „Rezistenta si represiune in Bihor” , care aminteste ca aici a existat un lagar, la finele celui de-al Doilea Razboi Mondial. Cetatea este punctul central al evenimentelor culturale, insa in aceasta perioada a pandemiei, multe dintre ele erau anulate. Ne-am plimbat relaxati, profitand de faptul ca nu erau multi vizitatori si am citit informatiile afisate pe panouri despre istoricul acestei cetati, regele Ladislau fiind cel care a construit aici o manastire fortificata, cu hramul Sfintei Fecioare Maria. Ulterior, in cetate se intemeiaza episcopia romano-catolica de Oradea, iar biserica se transforma in catedrala. Am schimbat„registrul’’ si ne-am indreptat spre Piata Unirii, pentru a vizita doua dintre cladirile emblematice Art Nouveau. Acest stil artisitic a aparut la inceputul secolului XX, cand artisti germani, olandezi si vienezi incercau sa se desprinda de conventionalismul sfarsitului secolului 19. Formele folosite anterior sunt reinventate, cladirile sunt decorate cu flori cu muguri, apar si alte flori in afara de trandafiri, cum ar fi crini, irisi, tulpini cu frunze, arborele vietii, frunze de vita-de-vie, carcei si struguri, motive vegetale, motive zoomorfe stilizate, cu inimi, rozete, contururi de ou. In anul 2011, Oradea a fost singurul oras din tara inclus in reteaua europeana a oraselor Art Nouveau, dupa ce 20 de cladiri ale orasului au fost recunoscute ca apartinand acestui stil. La vremea aparitiei acestui curent, Oradea era un oras in plina dezvoltare, sub dominatie austro-ungara, iar cei instariti si-au construit palate si castele cu fatadele amenajate asa cum era la moda in tarile vest europene. In Piata Unirii se gaseste cladirea cea mai moderna si mai mare de acest gen din oras, un nucleu care concentra viata sociala si culturala, Palatul Vulturul Negru . La inceputul secolului XX, palatul dispunea de o sala in care organizau manifestarile culturale si politice din oras, un han transformat apoi in hotel, un cazino, birouri, restaurant. Astazi, cladirea si-a pastrat din functionalitatile de inceput de secol XX, fiind un loc important de intalnire si promenada. De la una dintre terasele amenajate aici, am descoperit frumusetea orasului, datorata lucrarilor de renovare si consolidare din perioada 2014 - 2016. Cladirea este situata pe colt (ca mai toate cladirile Art Nouveau din Oradea), avand parter si patru etaje, cu fatade asimetrice, formata din doua corpuri inegale unite printr-un pasaj cu vitralii ce seamana cu galeria Vittorio Emanuele II din Milano. In interiorul pasajului, exista un vitraliu in timpan, reprezentand un vultur negru, devenit emblema ansamblului, realizat in 1909. O alta cladire frumoasa din Piata Unirii este sediul Episcopiei Greco-Catolice, construita in stil eclectic, un amestec de stiluri in care predomina goticul, dar care are si elemente de romanic, baroc, rococo si Art Nouveau. Cladirea seamana cu un palat din povesti, iar turnul de colt pare a fi bastion al unei cetati medievale. Interiorul palatului este inca in curs de restaurare. Statuia infatisandu-l pe regele Ferdinand I a fost amplasata in piata in 2019, pentru a celebra intrarea in Oradea, exact in urma cu 100 de ani, a Reginei Maria si a Regelui Ferdinand I. Interesanta este si Catedrala Greco- Catolica Sf. Nicolae (Biserica cu Luna), construita in stiluri baroc si neoclasic, care are un mecanism ingenios prin care poti vedea fazele lunii, constand intr-o sfera vopsita in auriu si galben care se misca, in functie de felul in care Luna se roteste in jurul Pamantului. Am incheiat lista obiectivelor din Piata Unirii cu Sinagoga Zion, cea mai mare sinagoga neologa din tara (poate gazdui 1000 persoane), proaspat renovata, iar stilul arhitectonic care predomina este cel maur. A doua zi in Oradea a fost dedicata in exclusivitate cladirilor Art Nouveau. Am parcat masina in parcarea subterana de langa Sinagoga Sion, am traversat Crisul Repede pe podul Sfantul Ladislau si am pornit la pas pe un traseu de circa 700 metri, admirand exteriorul catorva case-palat in stil Art Nouveau, renovate. Casa Poynar, situata pe strada Nicolae Grigorescu, este o cladire pe colt, cu 2 etaje, simpla si totodata incarcata cu elemente decorative tipice stilului secession. Primul etaj are ferestre dreptunghiulare, insa etajul al doilea este dominat de ferestre cu inchidere semicirculara. Chenarul ferestrelor este decorat cu„butoane’’ colorate maro, in contrast cu bejul cladirii. Deasupra ferestrelor de la ultimul etaj, central, fatada este decorata cu un vas cu flori in relief, iar pe colt exista un turn cu mici coloane decorate cu frunze. Motivele zoomorfe se observa pe balustradele din fier ale balcoanelor, in forma de fluturi. Intre ferestrele de la etajul al doilea se afla un medalion reprezentand un corb cu un inel in cioc si inscriptionat: Banca Ardeleana si Casa de Economii, anul 1894. De aici, traversand piata Ferdinand, care este in reconstructie, o alta cladire pe colt in stil Art Nouveau este Astoria Hotel, cu trei nivele si un turn circular, ce are coloane decorate cu flori. Si aici ferestrele sunt marcate cu butoane colorate, cladirea fiind zugravita in alb, galben pai si caramiziu. Spiritul Art Nouveau este prezent si in feroneria cu motive florale (floarea soarelui, lalele, muguri, boboci, inimioare). Dantelaria balcoanelor se intalneste si la coronamentul acoperisului, unde regasim motivele florale inspirate din arta populara. Palatul Rimanóczy Kálmán-senior , de pe strada Parcul Traian, seamana cu o figurina din turta dulce caramizie decorata cu martipan alb. Este construit in stil eclectic cu elemente decorative si structuri gotice venetiene, fiind o copie a palatului Cá d’Oro din Veneția. Cladirea are trei nivele, un turnulet pe colt cu ferestre ondulate si doua frontoane in arc semicircular pe fatada principala. Palatul Stern, cu fatada principala spre strada Republicii, este o cladire pe colt cu 2 etaje, colorata in galben pai, cu ramele si storurile ferestrelor in verde. De o frumusete aparte sunt motivele florale de sub cornisa, ce seamana cu firele unor plante cu flori si boboci pregatiti sa infloreasca. Aceleasi motive florale le regasim in ghirlandele dintre ferestrele de la ultimul nivel, precum si deasupra ferestrelor de la primul nivel. Un alt palat, la care stilul secession este pregnant reprezentat este Moskovits-Miksa, cu fatada colorata in turcoaz, cu detalii vegetale dar si cu personaje feminine, linii curbate si lebede. Motivul central este un cap de femeie ce iese in relief dintre ramuri, frunze si flori si este incadrat de doi arbori cu ramuri desfrunzite ce par coarne de cerb. Elementele vegetale, flori cu tulpinile lungi, curbilinii, pe care le regăsim la toate elementele decorate apar si in feroneria balcoanelor. Ultimul obiectiv este Muzeul Art Nouveau gazduit de Casa Darvas – La Roche, de pe strada Iosif Vulcan, proaspat redecorat si deschis publicului in luna august, dupa 2 ani de renovare. Exteriorul este simplu si echilibrat, cu ornamente expresive, iar interiorul cu obiectele (mobilier, obiecte decorative, documente) prezente in cadrul expozitiilor, reconstituie mediul ambiental burghez al perioadei Art Nouveau, din Oradea.

Pentru impresiile a ceea ce am găsit că reprezintă Oradea în zilele noastre voi face o abatere de le modul în care prezint, în general, impresiile mele despre locurile vizitate. Astfel încât nu voi scrie foarte multe despre ceea ce am găsit aici, dar vă invit cu toată căldura de care sunt în stare să ajungeţi - dacă nu aţi şi fost deja – în unul dintre cele mai interesante oraşe ale României. Un municipiu în care am ajuns din nou după câteva decenii – vreo două, ca să nu mă credeţi cine ştie cât de bătrân! – şi pe care în consider a avea cea mai bogată şi diversificată zestre urbanistică din ţara noastră. Clădiri alăturate cu stiluri foarte diferite şi extrem de diverse, scoase în evidenţă prin priceperea şi stăruinţa administraţiei publice locale, fac din Oradea – după umila mea părere – oraşul cu cel mai frumos şi bogat patrimoniu arhitectonic din România. Nu o să mă apuc să enumăr sau să înşir salba acestora, faceţi bine şi mergeţi să le vedeţi, dar o plimbare prin Piaţa Unirii şi Calea Republicii vă va oferi prilejul să admiraţi multe palate şi case superbe, mai ales că au fost restaurate în ultima perioadă. Dacă tot am ajuns aici mi-am zis că în una din zile să mergem şi în Băile Felix, staţiune cu anumite rezonanţe afective în sufletul meu. Locul în care mi-am petrecut cinci veri consecutive, ştrandul în care am învăţat să înot, restaurantul hotelului “Nufărul ” unde am văzut primele meciuri ale unui Campionat Mondial de fotbal, cel din Spania 1982, nu aveau cum lipsi din acest itinerar afectiv al sejurului de sfârşit de an. Doar că minunatele amintiri aflate în tolba sentimentală s-au izbit de realitatea cruntă a zilelor noastre. Una deplorabilă!! Ce a putut ajunge staţiunea aceasta... Cu mâna pe inimă afirm că acum 38 de ani era infinit mai atragătoare şi mai bine gospodărită. Doar construcţia unui hotel de 5 stele în a cărui parcare se alineau bolizi mai scumpi decât ai întâlni la Chamonix sau Aspen nu înseamnă evoluţie sau dezvoltare turistică. Permite-ţi-mi să nu adaug mai mult... De cum am programat sejurul în Oradea ne-am planificat să ajungem în oraş astfel încât să avem posibilitatea de a vizita cetatea în ultima zi a anului 2019, având în vedere că primele două zile ale lui 2020 erau libere şi muzeul închis. Drept pentru care acolo am şi făcut primul drum, chiar înainte de a ne caza. Şi nu aveam ce regreta, chiar dacă cetatea în sine arată mult prea renovată (de îmi este permisă o asemenea exprimare ce reflectă o apreciere personală) şi nu păstrează nota de autenticitate străveche. În contrast, zidurile au rămas cam atacate de vânt şi ploi, cu iederă căţărată curajos până la limita lor superioară, cu ierburi şi arbuşti crescuţi pe culmea plană, iar starea lor fizică actuală – nerenovată - defineşte mai corect trăsăturile unei cetăţi medievale. Este o opinie personală, poate fi combătută fără a-mi pricinui supărări. E de apreciat investiţia administraţiei locale pentru a reconstrui cetatea ridicată în secolul al XI-lea sub forma unui pentagon. Nu o să copiez sau reiau multitudinea de informaţii oferite de principala sursă actuală, internetul, ci mă voi referi în cele ce urmează la strădaniile unor oameni care cred că îşi iubesc munca şi fac posibilă petrecerea extrem de plăcută a timpului de către vizitatori. Este vorba de munca angajaţilor Muzeului Oraşului Oradea ale cărui săli de expoziţie au fost foarte frumos aranjate, primind exponatele mai multor colecţii private sau concepute chiar de aceştia. Tariful perceput pentru vizitarea muzeului a fost de 15 lei/persoană deşi pe site-ul instituţiei este afişat unul de 5 lei. Probabil că se ia în considerare şi numărul colecţiilor expuse, însă în acest caz ar fi indicată o menţiune. Una dintr-aceea mică, precum la contractele pe care le ai în faţă şi ţi se cere să le semnezi repejor. De cum intri, la parter, sălile sunt pline cu jucării de lemn. Aşa am crezut şi eu iniţial, dar dacă acorzi puţină atenţie înscrisurilor de la intrare şi celor răsfirate prin săli, afli că eşti în faţa unor machete ce prezintă invenţiile lui Leonardo da Vinci, a unor schiţe şi mecanisme care l-au condus spre descoperiri de-a dreptul neverosimile raportate la vremurile respective. Colecţia unui cetăţean din Budapesta îmi confirmă faptul că italianul pomenit mai sus a avut tip să cerceteze, să inoveze, chiar să se joace cu ideile lui pentru că la vremea respectivă nu avea posibilitatea să îşi piardă altcumva timpul. Nu existau reţele de socializare, nu urmăreai în timp real cotele de pariuri, netul era o utopie iar scenariile serialelor de pe Kanal D sau Netflix încă nu erau scrise. Cu mare mirare, dar şi ulterioară consideraţie, ai ocazia să te pui în temă cu descoperirile lui Leonardo. Habar nu aveam nici a creionat prima schiţă a tancului blindat – iniţial având forma unei broaşte ţestoase cu tunuri dispuse pe întreg perimetrul carapacei -, a paraşutei – la început cu o bază pătrată şi acoperită cu un giulgi -, a rulmentului cu bile sau a celui pentru ax vertical utilizate în mecanica modernă sau chiar a bicicletei pe care o folosesc atât de des. Schiţele macaralei proiecate şi folosite de Brunescheli pentru ridicarea Domului din Florenţa, a maşinii de tipărit sau a celei de teatru care permite tragerea şi ridicarea cortinei pentru a da senzaţia unei scene în mişcare sau a roţii dinţate au ieşit tot din creionul italianului. Până să ajung aici nu ştiam că există anemometrul sau anemoscopul, deficienţă tehnică pe care aţi constata-o şi voi la o introspecţie sinceră. Pentru a nu răsfoi Dex-ul, vă sar în ajutor şi vă aduc la cunoştinţă că primul termen se referă la aparatul care măsoară forţa vântului iar cel de-al doilea direcţia dinspre care bate. Tot într-una din săli remarc că distanţa pe care o parcurg pe jos trecând pe la diferite obiective turistice se poate măsura cu odometru, instrumentul care anticipează dispozitivele pentru măsurarea kilometrilor parcurşi de autoturisme. Cum a început să se cuantifice distanţa parcursă? Cu o roabă. De la aceasta s-a plecat şi de la mici pietre care se adăugau pentru marcarea unei rotaţii complete a roţii ei. Pentru distracţia copiilor este amenajată o sală de jocuri, materialul constructiv fiind tot lemnul. Iar când am trecut noi pe acolo nu doar copiii se jucau... Nu pot trece mai departe fără a-mi face cunoscută dezamăgirea privitoare la modul în care au înţeles cei care păstoresc expoziţia să prezinte exponatele. Apreciabil că denumirile erau în patru limbi – maghiară, engleză, italiană şi română – dar consider că e scandaloasă exact această ordine, cu steagul şi explicaţiile în limba noastră trecute ultimele. Nu cred că există în lume un asemenea afront! M-am adresat în acest sens angajatului prezent la serviciu şi mi s-a răspuns foarte senin că fiind o expoziţie particulară maghiară nu aveau cum interveni. Te cruceşti mai tare!!! Dacă ungurul ăla nu voia să treacă deloc limba română, curatorii muzeului erau de acord şi cu asta? În sălile de la etaje sunt amenajate alte expoziţii. Unele ocupă o întreagă aripă a clădirilor Palatului Princiar, altele doar două, trei sau patru camere. Încăperile repartizate a prezenta viaţa şi activitatea generalului Traian Moşoiu sunt excelent decorate şi aranjate, astfel încât ai senzaţia că ai pătruns într-o cameră veche bombardată, cu ziare în locul geamurilor pentru a păstra în interior bruma de căldură furnizată de o sobă pe lemne în anii grei ai Primului Război Mondial. Odată intrat în prima cameră vezi pe pat rănitul cu capul complet bandajat şi asistenta Crucii Roşii care încearcă să-i oferă puţină alinare, iar alături de ei camaradul adâncit în lecturarea gazetei ce aduce ultimele noutăţi din prima linie a frontului. Parcă speriat că a fost prins aici, un alt oştean pare a încerca să se facă nevăzut şi urcă în grabă scara ce duce într-un pod a cărei intrare ai impresia că e de-a dreptul autentică, atât de bine este conturată cromatic în tavanul încăperii. Păşind mai în interiorul stabilimentului ce aminteşte de acei ani, ai o clipă de derută când dai aproape nas în nas cu ofiţerii ce pun la punct strategia următoarei bătălii. Şi par a fi atât de meticuloşi în îndeplinirea îndatoririlor lor militare încât un lasă nimic la voia întâmplării, pe un perete alăturat fiind prezentat până şi meniul săptămânal conceput pe zile şi pe cele trei mese. Pentru menţinerea greutăţii ideale atât de necesare în cazul sprinturilor cu armamentul din dotare către liniile inamice, soldaţilor li se servea in fiecare dimineaţă acelaşi meniú, adică ceai de frunze de mure cu pâine şi marmeladă, excepţie ziua de sâmbătă când nu se primea marmelada. La prânz aveai două feluri iar seara doar ciorbă, singura zi diferită fiind joia când se bucurau de fasole cu şuncă în locul ciorbei. Vă încumetaţi la un asemenea regim cazon? Despre generalul Traian Moşoiu aveam să aflăm că era din partea locului, s-a bucurat de aprecieri militare şi înaintări în grade şi funcţii (e cel care s-a aflat în fruntea armatei ce a eliberat Oradea), a fost condamnat la închisoare pentru că a evidenţiat discrepanţa dintre condiţiile cazone ale ostaşilor români comparativ cu cei austro-ungari dar şi că a avut o înclinaţie spre literatură. Continuăm apoi cu o altă expoziţie adusă de vecinii noştri de la graniţa de vest intitulată “Viaţa la Curtea Regală a lui Matei Corvin”. Fără prea multă relevanţă istórică în ceea ce mă priveşte, trebuie totuşi să menţionez caracterul cumva interactiv sugerat de organizatori, de vreme ce manechinele expuse în varii situaţii – meseni, boieri, preoţi, războinici sau cărturari – păreau foarte vii iar fondurile muzicale susurate în surdină aveau darul de a te familiariza cu activităţile curente ale perioadei respective. Pe holuri treceai printre copii ale unor tablouri sau schiţe realizate de Picasso, Matisse, Dali sau Klimt până să ajungi la alte săli. În câteva din ele, expoziţia “Cornul abundenţei – luxul în lumea nobiliară transilvană” ne prilejuieşte ocazia să aflăm că nobilii preferau la acea vreme să se pomădeze sau să îşi dea pe corp cu tot felul de substanţe aromate în detrimentul spălatului pentru a masca mirosurile neplăcute. Se trăia într-o lume a igienei precare în care “rareori” se făcea baie, iar în sezonul rece cred că nici un putea fi vorba de aşa ceva. Potrivit însemnărilor unuia dintre nobilii acelei vremi, picioarele şi le spăla la două săptămâni iar în ultimii douăzeci şi cinci de ani nu crede că s-a spălat vreodată pe cap. Tot aici apar referiri la trendul bărbilor şi al frezelor, la purtatul corsetelor şi constrângerile la care erau supuse doamnele pentru modelarea siluetei până la revoluţionara Coco Chanel, cea care prin creativitatea ei desfiinţează corsetul şi oferă sexului frumos posibilitatea de a-şi etala atracţiile şi în alte moduri, diferite celui care te lăsa – cred – deseori fără suflare. Trecem şi prin încăperile ocupate de lucrările aniversare marcând 50 de ani de grafică românească şi prin cele cu exponate ce urmăresc viaţa bisericească elenă pentru a ajunge colecţia de artă fotografică a localnicului Ştefan Toth Istvan. Colecţia cuprinde peste 500 de piese constând în diverse echipamente, materiale şi accesorii fotografice. O sumedenie de aparate de fotografiat, de la cele mai vechi – lipseau, cred, doar cele ce împroşcau apă - la unele de generaţii performante, de la filmele alb negru Azomureş şi cele color de 24 sau 36 de poziţii până la ustensilele şi tăviţele de developat. Aveam să aflu – şi să pufnesc într-un râs reţinut când am citit – că denumirea străveche a blitz-ului era “fulger electronic”. Trecem şi prin domeniul religios al expoziţiilor “File de istorie”, prezentată de Episcopia Greco-Catolică de Oradea, şi “Iudaismul Mesianic”, prezentată de Comunitatea Evreilor Mesianici, ocazie numai bună să citesc şi să bag la cap că, pentru urmărirea textelor din cărţile religioase, evreii foloseau “yad-ul”, un obiect subţire din lemn, frumos colorat, de forma unui creion care are în vârf o lucrătură asemănătoare palmei, cu un deget întins pentru urmărirea cuvintelor. Nu aveam cum rata – şi, bineînţeles, zăbovi mai mult la exponatele galeriei “Un veac de feminitate” ce marchează drumul modei bucureştene timp de 100 de ani, de la mijlocul secolului al XIX-lea, din momentul în care se desprinde de stilul fanariot şi se orientează spre Vestul Europei. Ai ocazia să faci cunoştinţă cu pălăriile de catifea, umbreluţele de soare cu detalii preţioase, pelerinele, corsetul şi crinolinele despre care citisem în tinereţe prin romane. Ceea care definea imaginea epocii era femeia clepsidră. Cum o fi aratând ea, mai greu de imaginat... În această avalanşă de importuri – aidoma vremurilor actuale – se păstrează totuşi şi tradiţionala ie românească, prezentată alături de alte obiecte vestimentare feminine ce se poartă pe sub rochii... Obiectele de întreţinere a frumuseţii – foarfece şi pile de unghii, pieptene –, diverse bijuterii, poşete, mici binucluri şi chiar degetare pentru a-şi feri arătătorul de împunsături harnicele doamne pe care mi le închipui pe divane la o şuetă pe vremea “Belle Epoque”sunt etalate aici. Doamnele de la noi încă îşi tăiau, probabil, singure pieliţele unghiilor şi se făceau cu ojă în glorioasa perioadă anterior amintită, cea în care apar primele saloanele cosmetice în America iar parfumul devine un produs de lux obligatoriu. Pentru femeia mondenă devine obligatorie absolvirea cursurilor de artă a seducţiei în vremea în care apar şi carnetele de bal, precursoare ale folderelor secrete cu numere de telefon, de WhatsApp şi adrese de email din cluburile de fiţe ale nopţilor noastre. Ulterior stră-străbunicile consoartelor noastre se vor emancipa accelerat, tivul rochiilor urcă tot mai îndrăzneţ şi insinuant iar consumul de material pentru o rochie scade spre nemulţumirea negustorilor. Madamele se vor prezenta cu ţigări aprinse, dansează charleston şi îşi găsesc idoli în peliculele cinematografice. Urmează perioada în care nu mai incită cu ceea ce lasă la vedere, iar fiicele Evei încep să provoace prin rochiile lipite de trup, cu spatele lăsat gol, visul fiecărei fete mai bondoace sau mai durdulii lipsite de posibilitatea de a se înfăţişa astfel la elegantele baluri ce se ţin în palatele aristocratice. Şi uite aşa vine cel de-al doilea război mondial iar materialele din care se croiesc ţinutele devin mai sobre, mai lipsite de culoare, asta şi din cauza faptului că dispare de pe piaţă mătasea, folosită în principal pentru confecţionarea paraşutelor. Nu mai există mătase pentru ciorapi, însă inventivele doamne – întru menţinerea senzualităţii – îşi vor desena pe picioare (nu am aflat zona...) dungi care amintesc de marginea superioară a articolului de lenjerie. Depăşim Salonul artelor decorative în care sunt prezentaţi o sumedenie de gogoşi (sau gogoaşe) americani foarte coloraţi şi ne oprim la „Evoluţia oraşului Oradea în regimul comunist”. Prilej de aducere aminte a statului la coadă la lapte, începând cu ora 5, aliniaţi paralel cu cele două sticle goale reprezentând porţia maximă pe care puteai îndrăzni să o primeşti. Coşul de cumpărături din plastic jerpelit pe care îl luai cu tine prin magazin în speranţa că găsesţi ceva pentru a-i acoperi fundul, uniforma de şcoală şi cea festivă de pionier cu cele trei şnururi – albastru, galben şi roşu, în ordinea importanţei purtătorului -, bicicleta Pegas şi trotineta a cărei vedere îmi stârneşte instantaneu un rictus şi senzaţia unei dureri, amintindu-mi de fluierele picioarelor mereu sângerânde, reprezintă obiecte ce readuc în memorie anii frumoasei copilării comuniste. La fel şi Telecolorul, o rara avis şi o minune tehnică deţinută doar de potentaţii vremii, cu ecranul mai pastelat ce ne permitea să vedem şi noi un meci cu purici mai puţin numeroşi decât acasă. Ce vremuri, cele în care mergeam pe jos 3,5 km de acasă până la unchiul meu să-l văd pe Vialli în tricoul albastru al Sampdoriei... Iar după meci, seara după ora 22, mai fă şi drumul de întoarcere spre casă... Tot în cadrul prezentării am văzut Abecedarul pe care l-am răsfoit prima dată, exact în forma şi modelul de atunci!! Am fost cuprins de nostalgie! Penarul de lemn cu socotitoarea cu biluţe din interior a sporit-o! Bine că nu au avut să expună o culegere de matematică pentru că reveneam iute cu picioarele pe pământ... Sticlele groase de sifon şi cea de Ci-co stau ca o mărturie a lichidelor aflate la îndemâna proletarilor acelor vremuri. În toată expoziţia predomină culoarea roşie şi mai peste tot se afla chipul, zâmbetul şi privirea fostului pantofar şi conducător de naţie românească. Sincer, parcă degaja o aură, era prezent peste tot şi în toate. Şi nu puteam să-l urăsc. Probabil pentru că cei care l-au urmat în fruntea ţării au fost şi mai slabi decât el. După vremuri apuse, după o copilărie frumoasă în care Crăciunul era atât de minunat – eu nu mi-l amintesc fără zăpadă -, în care, vara, străbăteam de dimineaţa până seara dealurile şi pădurile iar când ne lua setea sorbeam apă din orice baltă cât de cât limpede pe care o întâlneam în cale, în care jocurile erau cu participare efectiv umană şi nu pe calculator doar. Mi-am amintit cu drag acea perioadă, cu prieteni care acum sunt demult plecaţi în ţări străine sau, undeva, sus în ceruri, cu partidele de tenis în care „racheta”, era, pur şi simplu, manualul cartonat de fizică, sau în care aşteptam clopoţelul pentru a relua “nemţeasca” de unde o lăsasem cu o pauză înainte. Nu mă aflu în categoria celor care afirmă sus şi tare că era mai bine în acea perioadă, dar, în acele vremuri, doamna dirigintă era „dânsa”, ne adresam întotdeauna cu „dumneavoastră” profesorilor, eram elevi timizi şi aveam bucurii mai mărunte, însă, cu siguranţă, mai plăcute. Şi, credeţi-mă, nu aş da copilăria mea pe a altora de acum... Am setat în program coordonatele GPS ale acestei destinaţii, rezultând următoarea poziţionare pe hartă -- click aici .