Lacul Roșu

După întâlnirea din acest an vezi impresii cu ocazia drumului spre casă duminică am ales un traseu drag mie, cel care traversează Cheile Bicazului. Locul acesta de și frecventat de mine de câteva ori întotdeauna mă uimește, astfel și de această dată am circulat cu plăcere pe acolo. Câteva cuvinte despre Cheile Bicazului Cheile calcaroase situate în munții Hășmaș, județele Neamț și Harghita s-au format timpuriu în epoca jurassicului și sînt traversate de râul Bicaz. Zona este o arie protejată și face parte din Parcul Național Cheile Bicazului. Cheile Bicazului se împart în 4 sectoare așa cum este descris în descrierea preluată de mai jos : În amonte încep la limita estică a stațiunii Lacu Roșu la km 26,5 și se termină în aval la km 34 al DN12C. Conform alpinistului Emilian Cristea, ele se împart în 4 sectoare:Sectorul I „Între chei” : km 26,5-28,7, între limita estică a stațiunii Lacu Roșu și Poarta de Piatră. Sectorul este limitat la stânga de peretele sud-estic al Suhardului Mic și pantele de început ale Muntelui Cupaș, despărțite de pârâul Cupaș. Deasupra și în apropiere de confluența Cupașului cu Bicazul, se află peștera Suhard. Pe partea dreaptă a cheilor, în aval de confluența cu Cupașul se află vârful Surduc, de unde pornește pintenul în care este tăiată de către șosea, Poarta de Piatră. Sectorul II „Polițele Bardosului” : km 28,7-31, între Poarta de Piatră și Gâtul Iadului. Este dominat la stânga de Piatra Altarului (sau Turnul Bardosului) și la dreapta de Muntele Piatra Poienii, care trimite spre vale un pinten prin care a fost săpat tunelul Lacu Roșu. Pe partea stângă, lângă Piatra Altarului, în amonte de aceasta se află confluența cu pârâul Lapoș și respectiv accesul spre Cheile Lapoșului. În aval de tunel se desfășoară serpentine ale șoselei, pe o lungime de aproape 1 km. După o porțiune mai strâmtă delimitată la stânga de Polițele Bardosului, se ajunge mai întâi într-o porțiune mai largă, unde se află pe dreapta confluența cu Bicăjelul și respectiv accesul spre Cheile Bicăjelului. Înainte de deschiderea văii spre zona de confluență, la dreapta se înalță Turnul Negru. Sectorul III „Gâtul Iadului” : km 31-32,2. Este o porțiune strâmtă, cu un veritabil aspect de canion. La dreapta se află Piatra Surducului. La km 32, pe stânga se află Gura Bardosului, de unde peisajul devine mai puțin sălbatic. Sectorul IV „Sfârșitul Cheilor” : km 32-34, în aval de Gâtul Iadului, într-o zonă mai largă cu pante mai puțin înclinate, în care apar conglomerate. În dreptul km 34, la intrarea în comuna Bicaz-Chei, pe stânga se află confluența cu pârâul Șugău și Cheile Șugăului. Dincolo de Șugău se află stâncile Munticelului și coloana înaltă a Pietrei Glodului (care nu mai aparțin de Cheile Bicazului). Din punct de vedere rutier accesul la Cheile Bicazului se poate realiza pe DN12C (Gheorgheni-Bicaz). Dacă dinspre orașul Bicaz drumul este bun, dinspre Gheorgheni îți este milă de mașina ta atât de rău este drumul, arătura este autostradă față ce era pe acolo :) Drumul de 55 km s-a construit în 1914 (dinspre Ardeal) și în 1938 dinspre Moldova dar era un drum îngust, s-a lărgit la 2 benzi în 1960. Există și un tunel cu o lungime de 155m, acesta s-a construit în 1918 dar avea doar o singură bandă. În 2005 s-a deschis tunelul actual cu 2 benzi. Drumul se află la o înălțime de 575m deasupra mării. Câtvea cuvinte și despre Lacul Roșu Lacul Roșu s-a format datorită unui eveniment natural, un cutremur cu o magnitudine destul de mare în 1837. În urma cutremurului s-a prăbușit un versant al muntelui formând un baraj natural oprind apa Pârâului Roșu. Denumirea provine de la culoarea apei pârâului conținând oxizi de fier, iar lacul a fost denumit la fel după această culoare. Iar legenda spune că versantul a acoperit un sat omorând toți localnicii colorând apa în roșu de la sânge. De asta lacul se mai numește și Lacul Ucigaș (Gyilkosto). Denumirea lacului în ordine cronologică a fost: 1864-Lacul Pietrei Roșii, pe urmă Lacul Ucigaș. Din 1936 este Lacul Roșu. Lacul se întinde pe o suprafață de peste 11,4 hectare și poate aduna 587000 mc. de apă, cea mai mare adâncime fiind de 10,5m. Lacul este situat la o înălțime de 983 m deasupra mării. Am mai preluat despre lac următoarele : Lacul Roșu se situează între Suhardul Mic, Suhardul Mare din partea nordică, Munții Podu Calului din partea sud-vestică, Munții Licaș și Munții Kis-Havas din partea nord-vestică, Csíki-Bükk din partea nord-estică și Muntele Ucigaș din partea estică. Lacul este alimentat de patru pâraie mari și încă 12 cursuri de apă temporară, dintre care cele mai importante sunt: Verescheul (Roșul), Licașul, Suhardul, Oii, Ucigașul. Cu toate că Lacul Roșu este o formație tânără, condițiile și timpul de formare a lacului sunt foarte discutate. În timpul formării, zona lacului era o zonă greu accesibilă, din punct de vedere economic neexplorată. După Franz Herbich, un geolog recunoscut în Ținutul Secuiesc, Lacul Roșu s-a format în anul 1838. Acest fapt este justificat și de cutremurul din 11 ianuarie 1838, care s-a repetat în februarie și ar fi putut provoca alunecarea de teren. Un alt an de formare este 1837, care poate să fie argumentat de furtuni foarte violente și ploi puternice. Despre această perioadă a scris Ferenc Puskás în lucrarea lui, Borszék története („Istoria Borsecului” ). Esențial este că lacul s-a format prin deplasarea masei argiloase depuse cu ocazia ultimei ere glaciare pe versantul nord-vestic al muntelui Ghilcoș. Curând după obturarea văii, pădurea de brazi a fost inundată și arborii s-au pietrificat, oferind o particularitate rară întregului peisaj. În primii ani de la formare, lacul s-a extins mai mult – cam un kilometru mai sus în valea pârâului, dar de-a lungul timpului barajul natural s-a erodat, nivelul apei stabilizându-se la nivelul actual. Am traversat cheile în 2005 prima oară și am fost uimit de ce poate să modeleze natura, dar și ce a făcut omul construind acel drum cu serpentine ac de păr și o înclinație ridicată. Am fost doar noi doi pe atunci, urmând să repet totul cu noi trei în 2010. În 2025 am repetat din nou cu noidoi și așa va rămâne de acum încolo. Opriri au fost întotdeauna și la lac și la chei în plus de asta am avut și câteva drumeții mai scurte. În 2010 ne-am cazat într-o pensiune de la Lacul Roșu. Am folosit și bărcile de agrement de pe lac. În 2025 după ce am venit de la Întâlnirea am făcut 2 opriri la Cheile Bicazului în diferite locuri și o oprire la Lacul Roșu. Ca la obiective turistice în general putem observa locuri de cazare de agrement, restaurante și nelipsitele tarabe cu de toate, dar nimic deosebit față de anii precedenți. Totuși aceste locuri rămân printre cele mai frumoase din țară, și oricând se poate face o revizitare aici.

Despre Lacul Roşu s-au scris pe 32 reviewuri dintre care 15 despre mâncătorii. Majoritatea cuplate cu alte obiective de văzut, drumeţii, ascensiuni pe munte, mănăstiri-schituri, aproape deloc despre Lacul Roşu ca entitate de sine stătătoare. Am parcurs pe diagonală multe dintre ele şi cele mai serioase au punctat cum s-a format Lacul Roşu. În reviewul precedent am scris despre terasa Ardealul în care am mâncat dar despre Lacul Roşu doar două trei propoziţii. ˝ am admirat splendoarea celui mai mare lac de baraj natural din ţară, format acum aproape 200 de ani după un cutremur în urma căruia s-a desprins o parte din muntele Hăşmaşul Mare. O vale întreagă a fost închisă, pădurea a fost inundată de câteva pârăuri aflate în zonă şi astfel s-a format Lacul Roşu. Si astăzi luciul lacului este străpuns de trunchiuri de brazi pietrificaţi, rămăşite ale pădurii inundate˝ Am rămas datoare cu câteva explicaţii dar cea mai importantă este apartenenţa administrativă a acestuia. Pe Google apar câteva informaţii contraditorii. În cele mai multe linkuri se scrie că Lacul Roşu apartine ţinutului secuiesc făcând parte din jud. Harghita şi administrativ de municipiul Gheorgheni, desi se află la o distanţă de 25 km de acesta. Practic e la graniţa dintre jud. Harghita şi Neamţ. În alte linkuri se spune că se organizează excursii în jud Neamţ, incluzând în judeţ şi Lacul Rosu. C um văd că echipa Google din ţara noastră nu actualizează datele, am dat telefon mai întâi la primăria Gheorgheni, apoi la cabinetul primarului jud. Neamţ. Da, Lacul Roşu e în Harghita, contrar împresiei subiective pe care o avem majoritatea dintre noi că ar fi în Moldova. Cu Cheile Bicazului este altă poveste. Câteva informaţii suplimentare despre Lacul Roşu. Localnicii îl numesc Gyilkosto (lacul Ghilcos sau Ucigaşul). Cutremurul în urma căruia s-a format prin prăbuşirea unui versant a avut loc în 1838 şi a înregistrat 6.9 magnitudine pe scara Richter. Au contribuit şi furtunile şi ploile violente din acele zile. Lacul are un perimetru de 2.8 km, o suprafaţă de 115000 mp şi este situat la o altitudine de 983m. Vârful Hăşmasul Mare care-l străjuieşte are o altitudine de 1790m. Culoarea roşiatică este dată de Pârâul Roşu pe al cărui fund sunt straturi de oxizi de fier. Alături de alte trei pârâuri la prăbuşirea muntelui s-a obturat valea şi a fost distrusă pădurea, copacii pietrificaţi străpungând şi azi apa lacului. Din păcate anual suprafaţa lacului se micşorează datorită colmatării cu aluviuni astfel că după calcule, în anul 2100 lacul va înceta să mai existe. Cei care nu ati apucat să-l vedeţi, grăbiţi-vă! -Localnicii spun că această culoare e dată de sângele oamenilor şi animalelor omorâte (o turmă mare de oi) la surparea muntelui Gyilcos (Ucigasul) intr-un sat care a fost acoperit de ape. -În zonă trăia o fată săracă şi un băiat bogat care s-au îndrăgostit unul de altul. Părinţii băiatului nefiind de accord cu căsătoria lor, tinerii au fugit în lume. În drumul lor peste munte tinerii au fost prinşi de o furtună şi s-au adăpostit la poalele masivului. O stâncă uriaşă s-au fi prăvălit la vale şi i-ar fi ucis pe loc. Se spune că sângele celor doi s-a scurs în lac şi de aceea acesta are culoarea roşie. -Cea mai răspândită legendă este a unei fete Esther al cărei iubit a plecat în armată. Fata l-a asteptat mulţi ani plângând la marginea unui pârău. A fost zărită de un tâlhar care promiţându-i toate averile lumii a vrut s-o forţeze să-l ia de bărbat Fata l-a refuzat. Imediat a pornit o furtună. năpraznică. Cei doi au fost îngropaţi sub stânci. Se spune că în acel loc s-a înroşit apa lacului cu sângele lor. A trecut mult timp de atunci şi eu nu am putut observa decât culoarea albastră a lacului, parcă-parcă cu o nuanţă ruginie. Drumeţii şi excursii din Lacul Roşu Sunt 15 trasee de drumeţii sau ascensiuni din Lacul Roşu. Cele mai uşoare sunt circuitul lacului pe o potecă nemarcată care-l înconjoară, drum pe care-l faci lejer într-o oră jumăatate. Altul ar fi străbaterea distanţei Lacul Rosu- Cheile Bicazului, 11 km pe jos pentru cine are picioare de mers, altfel cu maşina. Traseul e superb. Sunt multe variante de ascensiuni pe Suhardul Mare, Suhardul Mic, Gyilcos (Ucigasul), unele drumuri fiind marcate. Diferenţa de nivel nu e mai mare de 450m, timpul necesar pentru dus-întors nu depăşeşte 3-3.5 ore dar efortul este răsplătit de priveliştea unicat văzută de sus. Am urcat pe unul dintre ei în secolul trecut când am făcut o excursie mare în care am cuprins şi Ceahlăul. Stiu précis anul, 1972, pentru că soţul urca pe umeri băiatul de câte ori copilul obosea (avea vreo 4 ani). Din Lacul Roşu se pot face excursii organizate cu autocarul de una- două zile la Borsec, Sf. Ana, Bicaz, Sovata, Piatra Neamţ. Staţiunea Lacul Roşu (coordonate :46°47′34″N 25°47′43″E) Datorită climatului dulce subalpin cu o temperatură medie anuală de 8 grade, cu 1700-1900 ore de strălucire/an, cu vânturi de mică intensitate, cu o panoramă încântătoare, staţiunea este recomandată celor epuizaţi psihic, anxioşi sau depresivi. Aerul curat este comparabil cu cel de la Soveja unde este cel mai ozonat din ţară. Drumeţiile mai uşoare sau grele refac organismul ˝mens sana in corpore sano˝. Am scris că staţinea apartine administrativ de municipiul Gheorgheni deşi se află la o distanţă de 25 de km de acesta. Din totalul de 19300 locuitori ai Gheorghenilor cf. recesământ 2021, Lacul Roşu are o populaţie stabilă de numai 110 cetăţeni, majoritatea maghiari, romano-catolici. Vara hotelurile sunt pline de turişti. Cele mai căutate sunt Iasicon, Turist, Lacul Roşu, Lolo Park, Panorama, dar sunt şi multe pensiuni sau cazare ieftină la căsuţe. Turiştii pot naviga vara pe cel mai mare lac de munte din ţară unde temperatura apei ajunge până la 22 grade iar iarna cei care au curaj pot patina, grosimea stratului de gheaţă ajungând la 60-70 cm. În privinţa pozelor am luat câteva de la turistii din autocar pentru că a doua zi mi-a căzut jos aparatul foto şi nu am putut recupera nimic, asa că unele poze le-am preluat de pe net, nevotabile.

Pe lista mea de viitoare drumeții montane se afIau, de ceva timp, potecile Munților Buzău. Imi doream să văd acești munți despre care au scris Vlahuță sau Odobescu și să urc pe cel mai inalt vârf al Munților Buzăului,” starostele munților din Buzău” după cum spunea Alexandru Odobescu Ocazia s-a ivit la inceput de octombrie, când, in sfârșit, m-am adunat de prin peregrinările mele europene și mi-am reluat vechile obiceiuri de a colinda pe coclauri. Două zile prin Munții Buzăului, cu cortul in spate, cu peisaje frumoase, cu urcuș pe câteva vârfuri, cu dormit in compania cerbilor, cam asta am avut in drumeția mea. Dar, destul cu vorbăria, și să plecăm la drum. Ne-am intâlnit lângă Pensiunea Varlaam-Blidaru din satul Varlaam, la intersecția de drumuri și de ape, acolo unde Bâsca Mică se intâlnește cu Bâsca Mare. Se află aici și un panou informativ cu traseele din zonă, dar este bine să nu luați de buni timpii afișați acolo. Cineva ori a făcut toate aceste trasee mult prea repede, ori a avut ceasul defect, cert este că, unii din timpii trecuți pe panou pentru unele trasee sunt mult mai mici decât in realitate. De aici pornește un traseu spre Vârful Penteleu, pe drumul care trece peste podul peste râul Bâsca și continuă până la Cantonul Cernatu de unde incepe un urcuș ușor spre vârf. Noi nu am pornit pe acest traseu, dar puteți afla date interesante despre el din review-urile lui @Floryn81 și ale lui @k-lator. Ne-am urcat in mașini și am pornit pe drumul care merge de-a lungul râului Bâsca Mică, până in Secuiu unde am lăsat mașinile. Din apropiere de Cascada Secuiu pornește un traseu marcat cu Triunghi Albastru. Am inceput să urcăm ușor, mai intâi pe un drum forestier, noroios pe alocuri, apoi mai susținut pe o potecă prin pădure, până la altitudinea de 1419 m. Aici ne-am oprit, intr-o poieniță frumoasă, in apropiere de un izvor. La mică distanță era și o stână părăsită. Am campat in poienița cu iarbă mare, beneficiind de frumoase priveliști de jur imprejur. Vremea ținea cu noi, era soare și cald. După ce ne-am instalat corturile și ne-am reintregit forțele, am plecat cu bagaj ușor să explorăm puțin zona inconjurătoare. Am pornit pe un drum nemarcat, prin pădure, apoi prin gol alpin pe lângă stâna Bălescu, până pe culmea Curuiu. Mergeam in liniște in speranța că vom vedea cerbii aflați in perioada de imperechere. Nu am văzut niciun cerb dar, când ne aflam pe culmea Curuiu am auzit unul mai jos, in pădure. După un scurt popas am mers mai departe până la Vârful Crucea Fetei , la 1577 m altitudine. Aici este o troiță și două cruci – una veche, din lemn și cealaltă ceva mai nouă, ridicată in amintirea fetelor jertfite in acel loc. Sunt mai multe legende legate de numele acestui vârf și de crucea veche din lemn de acolo. Una din legende spune că acea cruce ar fi fost infiptă acolo de haiducul Năchită. In acel loc, spune legenda, potera care il urmărea pe Năchită ar fi impușcat-o din greseală pe Maria, iubita haiducului. Năchită a fost impușcat până la urmă de mama lui, chiar când a fost prins de poteră, gândul de a-l vedea in ștreang fiind greu de suportat de către aceasta. De pe Vârful Crucea fetei am inceput coborârea, de această dată pe drum marcat cu Bandă Roșie. Am intrat din nou in pădure, pe care am parcurs-o grupați, cu ceva zgomot, ca să nu dăm nas in nas cu Moș Martin. La un moment dat am părăsit marcajul și am coborât abrupt spre Lacul Roșu, la 1510 m altitudine. Nu am găsit chiar un lac, ci un tinov format pe un lac secat, acoperit cu mușchi roșiatic și ierburi, de unde și numele de Lacul Roșu. Se poate traversa acest lac, deși ai senzația că te poți scufunda la orice pas. Lacul este frecventat de ciute și cerbi, dar, din păcate nu am avut norocul să vedem aceste animale sperioase. De la Lacul Roșu am ajuns pe o culme chiar deasupra poieniței unde aveam corturile. Nu eram obosiți dar foamea incepea să ne gonească spre corturi, unde am ajuns chiar când soarele se ascundea după o culme. Dacă in timpul zilei, când soarele strălucea, era cald și bine, din momentul in care soarele a plecat la culcare s-a făcut foarte frig. M-am imbrăcat cu geaca cu puf, mi-am pus mănușile și mi-am făcut, inainte de toate, un ceai cald. După ce ne-am potolit foamea, am adunat lemne și am făcut un foc mare, unde am prăjit bucăți de slănină, cârnăciori și halumi. A fost o seară foarte frumoasă, in sălbăticie, sub un cer plin de stele. Noaptea, somnul ne-a fost perturbat de boncănitul cerbilor, care au venit foarte aproape de corturi. Cred că le ocupasem locul de joacă sau de lupte, că au venit de câteva ori pe parcursul nopții, răcnind supărați. Recunosc că puțin mi-a fost frică, dar, cu toate acestea am fost fericită că acest lucru mi se intâmpla, că eram in mijlocul naturii printre cerbi și probabil și alte viețuitoare mai puțin zgomotoase. Noaptea temperatura termometrului a coborât pănă la zero grade, așa că dimineața corturile și intreaga poiană erau acoperite cu un strat alb de brumă. Dar, soarele ne-a iubit și in acea dimineață, și a inceput incet să incălzească atmosfera. După ce am mâncat am pornit spre Vârful Penteleu. Corturile le-am lăsat instalate in poieniță, să se usuce sub razele soarelui, iar noi am pornit spre vârf doar cu un bagaj ușor. Am urcat din nou spre Lacul roșu. In acea dimineață ar fi putut foarte bine să se numească Lacul de Cleștar sau Lacul Alb. Intreaga vegetație a tinovului era acoperită de brumă și strălucea sub razele timide ale soarelui. Nu am mai traversat lacul, ci am mers pe lângă el, urcând apoi pe o potecă nemarcată, prin hățișul pădurii, până când am intâlnit marcajul Bandă Roșie. In scurt timp am ajuns in golul alpin și Vârful Penteleu a apărut in toată splendoarea sa. Am coborât puțin intr-o șa de unde am inceput să urcăm abrupt, pe o muchie pietroasă, spre vârf. Nu era expus sau periculos, era doar un urcuș susținut. Și iată-mă ajunsă și pe acoperișul Munților Buzău, la 1772 m altitudine, pe Vârful Penteleu. Pe vârf era o roză a vânturilor, cu indicatoare spre Țara Românească, Transilvania și Moldova. Jos, in vale, se vedea stația meteo, aflată pe traseul care urcă de la Cantonul Cernatu. De pe vârf, de jur imprejur vedeam celelalte culmi ale Munților Buzăului, culmile Munților Vrancei, crestele Ciucașului și Zăganului, Piatra Craiului și Bucegii. Priveliștea era de vis, să tot stai acolo și să uiți de tot ceea ce este greu, urât sau stresant in viața de zi cu zi. Dar, timpul nu ținea cu noi, și până la urmă, a trebuit să părăsim vârful și să ne indreptăm spre corturi. Am inceput coborârea pe aceeași pantă abrupt pe care am venit și ne-am indreptat spre Vârful Viforâta, la 1667 m. Eram din nou pe poteci nemarcate, am mers prinr-o zonă cu afine, apoi am coborât susținut până am ajuns la un observator pentru faună, aflat aproape de Lacul Roșu. De aici până la corturi a urmat o coborâre ușoară. Am ajuns, am mâncat, am strâns corturile, și am inceput coborârea spre mașini. Am urmat același traseu marcat cu Triunghi Albastru, până jos, in valea Bâsca Mică, unde aveam mașinile. Au fost două zile pline, frumoase, prin tărâmul de legendă al Penteleului. Sunt incă multe de văzut in acești munți, multe poteci care așteaptă să fie bătute, așa că spre să revin Parte a Carpaților de Curbură, Munții Buzăului sunt constituiți din cinci masive: Penteleu, Siriu, Podu Calului, Monteoru, Siriu și Ivănețu. Cel mai inalt vârf este in Penteleu, munte aflat intre Bâsca Mică și cea Mare. La poalele acestor munți sunt câteva localități pitorești (Varlaam, Gura Teghii, Nehoiu) unde, la nevoie, poți găsi locuri de cazare in pensiuni. La munte relaxarea se combină armonios cu distracția, chiar dacă, de multe ori, la sfârșitul zilei, această combinație este egală cu o oboseală cruntă. După o noapte in natură ești ca nou și o poți lua de la capăt!

Salutare în noul an şi (cu ceva întârziere) LA MULŢI ANI tuturor! Acestea fiind spuse, să trecem la subiect şi să deschidem oficial „sezonul” poveştilor postate în 2016. După încheierea scurtului periplu prin zona Apusenilor (vezi impresiile despre Cascada Pişoaia şi Roşia Montană ), nici nu am ajuns bine acasă şi deja ne gândeam încotro să mai apucăm. Mai aveam câteva zile de concediu iar vremea se anunţa frumoasă aşa că nu ne mai rămânea decât să ne hotărâm ce destinaţie alegem. Cum întâmplarea a făcut ca doar cu vreo trei săptămâni înainte, să scriu pe despre o rapidă trecere prin Cheile Bicazului şi pe la Lacul Roşu (cu ocazia unui drum către Târgu-Neamţ ), articol în care chiar spuneam că avem de gând să ne întoarcem şi să stăm câteva zile pentru a străbate la pas Cheile şi alte câteva trasee turistice, decizia a devenit parcă mai uşoară. Şi pentru că partenera de drum ;) a aprobat propunerea fără să stea pe gânduri, era hotărât: „Mergem la Lacul Roşu! ” Cu transportul nu era o problemă pentru că ştiam mersul autobuzelor iar cu locul de cazare am rezolvat foarte repede şi cu un minim de efort (o să vă povestesc despre cazare într-un articol distinct). Şi uite aşa am avut parte de cea mai rapidă planificare a unei călătorii – nici nu apucaserăm să ne tragem puţin sufletul după drumul din Apuseni căci la mai puţin de un sfert de oră de când lăsaserăm bagajele din mână, deja următoarea escapadă era planificată şi nu trebuia decât să ne apucăm să facem alte bagaje pentru că dis-de-dimineaţă, autobuzul ne aştepta să plecăm la drum. Câteva detalii despre Lacul Roşu, despre localizare, cum s-a format şi alte informaţii de aspect general v-am prezentat în celălalt articol şi nu cred că are vreun rost să le repet şi aici aşa că de data aceasta textul se va baza doar pe informaţii despre traseele turistice din zonă. Ajunşi la destinaţie, ne-am cazat, am mâncat, apoi am şi plecat la plimbare căci aveam de gând să profităm la maxim de timpul avut la dispoziţie. Pentru început, fiind şi puţin obosiţi după drum, am ales un traseu “de încălzire” şi de relaxare, mai exact, am hotărât să dăm o tură împrejurul lacului. De mult tot vroiam să facem asta şi tocmai se ivise momentul potrivit. Mai întâi de toate, o să vă prezint câteva detalii tehnice despre traseul în cauză. Deşi practic nu prea există posibilitatea de a te rătăci, pentru o bună orientare într-un singur loc fiind nevoie de o săgeată indicatoare, totuşi acest traseu este în întregime marcat – marcajul este CR (cruce roşie) iar cam pe un sfert din distanţă, CR se suprapune cu CA (cruce albastră). Traseul se prezintă sub forma unui circuit ce totalizează aproximativ 3,5 kilometri şi care înconjoară în întregime lacul Roşu, diferenţa de nivel între altitudinea minimă şi cea maximă fiind destul de mică – doar 40 de metri, iar gradul de dificultate fiind unul extrem de scăzut. Practic, vorbim despre o plimbare uşoară, existând doar o singură porţiune de aproape 300 de metri în care se regăseşte acea diferenţă de nivel menţionată, deci acela ar fi singurul segment în care se urcă/coboară, însă şi aici nu e nimic care să poată pune probleme. Concluzia este că ne referim la un traseu foarte lejer, abordabil de aproape oricine, nu doar de cei obişnuiţi cu drumeţiile montane. Un alt detaliu este constituit de timpul de parcurgere, care deşi oficial ar fi de o oră, eu nu v-aş recomanda să ţineţi prea mult seama de el şi asta din simplu fapt că e destul de puţin probabil să vă încadraţi exact în acest timp (depinde de fiecare ce-şi doreşte sau cum e obişnuit) – cei care au chef doar de o plimbare şi nu se vor opri pentru a admira pe îndelete peisajele, vor termina turul mult mai repede, iar cei care vor dori să se bucure de fiecare clipă petrecută pe malurile lacului, vor depăşi cu mult acel timp, de altfel unul doar orientativ. Doar aşa ca exemplu, noi ne-am încadrat în cea de-a doua categorie, terminând circuitul în aproape trei ore. Ca alte menţiuni ar mai fi de adăugat că de-a lungul traseului sunt amplasate câteva băncuţe (cei drept, nu ar fi stricat ca numărul acestora să fie mult mai mare), numai bune pentru mici popasuri în care să vă puteţi delecta privirea cu peisajele din jur, şi nu în ultimul rând, că din loc în loc, există marcate prin panouri informative nişte (aşa-zise) puncte de observaţie. Este vorba despre nouă astfel de locuri (din câte am înţeles ele ar fi fost amenajate de către o fundaţie/asociaţie ecologistă) în care conform textelor scrise pe acele panouri (în limbile română, maghiară şi engleză), se pot „observa” sau „identifica” (în ordinea numerotării/amplasării): (1) familii de raţe sălbatice, (2) specii de licheni şi alge, (3) plante acvatice, (4) plante ocrotite, (5) specii de plante lemnoase, (6) specii de raci, reptile şi insecte, (7) claritatea apei prin prezenţa speciilor de nevertebrate, (8) specii de păsări, şi în final, (9) Balconul de piatră. După toate aceste informaţii, cred că a venit momentul să fac şi o scurtă descriere a ceea ce înseamnă acest traseu. Turul a început din faţa debarcaderului , unde am făcut stânga şi am urmat aleea (de pământ) ce se înscrie pe malul estic lacului, paralelă şi la mică distanţă de drumul naţional, în prima parte printr-o poieniţă cu arbori răzleţi apoi printr-o zonă împădurită (de conifere) – nu uitaţi ca în prima porţiune să aruncaţi câte o privire mai atentă la stufărişurile de la limita luciului de apă, căci astfel (în funcţie şi de anotimp) veţi avea mari şanse să vedeţi drăgălaşele răţuşte sălbatico-domestice ;) „cerşind” după ceva păpiţă :). După aproape 900 de metri de la debarcader, ne-am intersectat cu drumul forestier ce se desprinde în imediata apropiere (în stânga) din şoseaua naţională. În continuare se urmează acest drum ce ocoleşte capătul sudic al lacului – printr-o zonă deja demult colmatată, traversează câteva izvoare ce alimentează acumularea de apă, lasă în urmă o intersecţie în care alte două drumuri forestiere se desprind în stânga (unul către o păstrăvărie iar celălalt către o cabană/vilă), apoi în ocolire spre dreapta, se orientează pe malul vestic al lacului, unde după ce trece de o barieră ce blochează accesul mijloacelor auro, continuă prin pădure, foarte aproape de mal. Am mers mai departe şi după aproximatv 450 de metri socotiţi de la ultima intersecţie, am ajuns la ”Poarta de Piatră” - e vorba despre o stâncă ce a fost despicată pentru a face loc drumului de acces. Din punctul meu de vedere, aici este unul din cele două cele mai bune puncte de belvedere existente pe acest traseu aşa că nu ezitaţi să vă urcaţi (cu atenţie) pe bucata de piatră rămasă înspre luciu de apă căci cu siguranţă nu veţi fi dezamăgiţi de priveliştea de care veţi avea parte. Plimbarea continuă în aceeaşi manieră lejeră, pe „Drumul lui Marton Ferenc” (aceasta este denumirea căii de acces) ce treptat se orientează către stânga, spre limita vestică a lacului. Aici am părăsit drumul care se continuă tot înainte şi am făcut dreapta, urmând ca printr-o zonă plină de lăstăriş, să traversăm apa cu ajutorul unui podeţ. Odată trecuţi pe malul opus, ne-am văzut ajunşi la o bifurcaţie de poteci: în stânga, poteca marcată cu CA, iar în dreapta, traseul nostru, de aici încolo marcat atât cu CR (ca şi până în acest loc) cât şi cu CA. Totodată, intraţi deja pe latura nordică a lacului, nu mai avem de-a face cu drum forestier ci cu o potecă (foarte bine conturată şi vizibilă) ce treptat începe să urce uşor prin pădure, în scurt timp atingând zona în care se află „Balconul de Piatră”, celălalt dintre cele două foarte bune puncte de belvedere de pe traseu. Acest „Balcon de Piatră” se rezumă la o stâncă ce se înalţă la aproape 25 de metri deasupra lacului. După ce am profitat din plin de imaginea oferită de acest loc, am plecat din nou la drum, de aici încolo urmând o coborâre puţin mai accentuată prin pădure. După ce am trecut prin spatele hotelului Lacu Roşu, am coborât către parcarea acestei unităţi de cazare şi în scurt timp am ieşit la asfalt , de unde fie puteam încheia circuitul întorcându-ne către locul de unde plecaserăm (la debarcader), fie să ieşim la drumul naţional, către aşa-zisul Centru al staţiunii – la intersecţia cu D. N. -ul existau săgeţi indicatoare cu informaţii despre traseele din zonă. Şi uite aşa se încheia primul traseu al mini-vacanţei noastre. Însă lista era încă destul de lungă aşa că nu era timp de pierdut! Cred că aproape toţi cei care au trecut măcar o dată prin zona Lacului Roşu, cu siguranţă nu au putut să nu remarce impresionantul perete de piatră al muntelui ce parcă străjuieşte micuţa localitate. De cele mai multe ori, acest vârf apare împreună cu lacul în diverse imagini, fie de prezentare/promovare a zonei, fie simple instantanee surprinse de turişti. Oricum este un „element” ce se identifică cu staţiunea şi care şi nouă ne-a atras de fiecare dată privirea. Şi încă de când l-am văzut prima dată, la acea vreme neştiind măcar că se poate urca până sus, am fost impresionaţi şi ne-am gândit cam ce frumos s-ar vedea împrejurimile de la acea înălţime, din cel mai înalt punct al acestei formaţiuni muntoase, ce poartă denumirea de Suhardul Mic. Ei bine, atât de mult ne-a plăcut acea stâncă, că aş putea spune că pentru noi ascensiunea pe Vârful Suhardul Mic devenise o prioritate (de fapt, erau vreo trei în total ;) ) şi cum ne aflam în zonă tocmai pentru trasee turistice, bineînţeles că nu aveam cum să ratăm ocazia de a atinge obiectivul propus. Înainte de a trece la descrierea traseului, aş mai vrea să menţionez că acest vârf Suhardul Mic (1345 metri), alături de vârful Suhardul Mare (1504 metri), face parte din Muntele Suhard, ce la rândul său intră în componenţa Munţilor Hăşmaş – nicidecum a Munţilor Suhard, aşa cum probabil mulţi ar fi tentaţi să creadă. Aşadar, aşa cum speram, traseul ce face legătura între Lacul Roşu şi vâful Suhardul Mic a constituit o altă drumeţie a mini-vacanţei noastre. Chiar dacă şi acesta este tot un traseu cu un grad de periculozitate minim, din punct de vedere al solicitării fizice, spre deosebire de cel anterior prezentat, lucrurile stau diferit, diferenţa de nivel de aproape 380 de metri făcându-şi simţită prezenţa. Oricum, chiar dacă pe alocuri urcuşul este mai solicitant iar cei slab pregătiţi fizic vor merge mai încet şi poate vor depăşi timpul oficial de o oră şi un sfert (e bine de ştiut că această durată este calculată pentru un mers lejer), vă garantez că odată ajunşi sus, când veţi vedea împrejurimile de la acea înălţime, veţi uita de efortul depus şi nu veţi regreta urcuşul. Putem spune că acest traseu începe exact din punctul unde s-a încheiat precedentul şi anume în Centru staţiunii, în locul unde din drumul naţional se ramifică calea de acces către hotelul Lacul Roşu - punctul unde erau amplasate şi săgeţile indicatoare cu traseele turistice din zonă. De aici, am mai mers (pe direcţia de deplasare spre Cheile Bicazului) aproximativ două sute de metri pe şoseaua naţională, apoi ghidaţi de săgeata turistică (dar şi de panourile de informare ale hotelului Turist) am cotit la stânga părăsind DN-ul, am trecut pe un mic pod ce traversează apa Bicazului, apoi am început să urcăm uşor urmând drumul ce după aproximativ două sute de metri ne-a dus lângă hotelul Turist. În stânga hotelului, vopsit pe un zid de lângă marginea drumului, un TA (triunghi albastru) ne-a arătat punctul unde am părăsit drumul şi am început să urcăm, de data asta mai accentuat, pe poteca bine marcată, ce iniţial se strecoară printre copaci apoi urcă pe o (fostă) pârtie de schi (nu ştiu sigur, e posibil ca încă să fie utilizată), până când se intersectează din nou cu drumul forestier din care s-a desprins mai jos – deci până aici se poate urca mai lejer, şi doar pe drum, însă se ocoleşte mai mult, acesta urcând în serpentine până la acea altitudine. Odată reveniţi în drum, am făcut dreapta şi imediat am ajuns pe un mic platou, unde cândva, demult, o cabană îi aştepta cu porţile deschise pe turiştii dornici să-i treacă pragul. Mi-ar fi plăcut să vă pot povesti câte ceva şi despre cabana Suhard însă din păcate sunt nevoit să mă limitez doar la a vă spune că aceasta arăta ca o veche cabană de munte, modestă dar în acelaşi timp atrăgătoare. Cel puţin, asta e impresia ce mi-am făcut-o după ce am văzut-o - bine înţeles, doar în poze, căci în realitate nu am avut această ocazie, din câte am auzit, cabana fiind demolată în anul 2004, în locul acesteia existând în prezent doar o mare groapă cu moloz :( . Păcat că în acea locaţie nu s-a mai reconstruit nimic căci înclin să cred că o nouă cabană într-un asemenea decor, nu ar fi dus lipsă de clienţi. Dar... în fine, să lăsăm deoparte subiectul şi să trecem mai departe. Aflaţi pe drumul forestier ce are ca punct final zona amplasamentului fostei cabane, am făcut stânga şi după ce am aruncat o privire pe un panou cu informaţii despre traseu şi împrejurimi, ghidaţi în continuare de TA am început să urcăm pe o fâşie înierbată către peretele stâncos al Suhardului Mic. Pentru început panta este mai accentuată însă treptat se domoleşte, poteca şerpuind prin poieniţele de la baza peretelui sudic al muntelui. Treptat, fâşia de iarbă se lăţeşte şi în urcuş uşor am ieşit într-o păşune mai întinsă, unde din stânga vine un alt traseu (marcat cu bandă galbenă). Bazându-ne în continuare pe marcajul nostru (doar TA), ce ne-a schimbat uşor direcţia de deplasare către dreapta (practic, am ocolit muntele), curând am intrat în pădure, unde ne aştepta un urcuş aproape continuu, pe o potecă uneori din pământ amestecat cu pietriş, alteori înţesată de rădăcini de copaci – aveai impresia că urci ca pe nişte trepte. La un moment dat am ieşit într-o şa, pe un mic platou, într-o poiană unde o săgeată vopsită pe un copac ne-a indicat foarte clar faptul că trebuie să schimbăm brusc direcţia către sud (dreapta). După care am continuat urcuşul, pentru început puţin mai lejer, apoi mai accentuat, şi în scurt timp am poposit pe culmea stâncoasă a muntelui Suhard. Acolo sus, pe vârful Suhardul Mic, ne-am primit în sfârşit bine-meritata „rasplată” după efortul depus la urcare. Nici nu ştiu dacă are rost sau dacă reuşesc să vă explic în cuvinte frumuseţea priveliştii de care am avut parte. Făcând un tur de orizont, am putut descoperi o adevărată îmbinare a elementelor naturii, începând la vest cu Vârful Suhardul Mare, continuând către sud cu dealuri, cu poieni întinse şi cu o mulţime de alte vârfuri şi culmi muntoase împădurite (multe aparţinând masivului Hăşmaş), trecând apoi cu privirea peste Muntele Ghilcoş („vinovatul” formării Lacului Roşu) cu ai săi distinctivi pereţi stâncoşi ce formează Piatra Ghilcoş, de păşuni ce se întind spre est către poalele munţilor brăzdaţi de văi, şi culminând, în prim plan cu peretele de stâncă denumit Grădina Zânelor iar mai departe, cu alte culmi acoperite de păduri şi mărginite de pereţii stâncoşi ce formează Cheile Bicazului. Aşadar, să recapitulăm: munţi, păduri, stânci, dealuri, păşuni, văi, ... parcă lipşeşte totuşi ceva: apa! Nici o problemă căci peisajul natural e întregit de luciul de apă al Lacului Roşu, ce ni se arată în toată splendoarea sa. Deci... avem de toate şi nu ne rămâne decât să tragem puternic aer în piept, să ne relaxăm şi să ne delectăm privirea cu peisajele din jur. Iar pentru cei care nu se mulţumesc doar cu privitul, acolo sus a fost amplasat un panou informativ din care cei interesaţi pot afla şi ceea ce văd – e vorba despre o imagine panoramică în care sunt punctate localizările şi denumirile munţilor, vârfurilor, etc. Şi încă ceva: foarte aproape de acest panou, mai este amplasată şi o cruce din lemn, a cărei înălţime depăşeşte trei metri. Deşi la ce frumuseţi sunt în jur şi cu acea senzaţie că eşti deasupra lumii, parcă nu-ţi mai vine să pleci de acolo, inevitabil vine şi acel moment iar atunci va trebui să faci cale întoarsă – aici nu mai e vorba despre un circuit aşa că drumul de întoarcere este acela pe care am şi urcat. De fapt cică ar exista nişte poteci pe care s-ar coborâ către staţiune prin altă parte dar sunt nemarcate şi greu de abordat chiar şi pentru cunoscători, aşa că cel mai sigur rămâne traseul marcat. Aici se încheie această povestire în care v-am făcut cunoscute două dintre traseele din zona Lacului Roşu, de altfel poate printre cele mai frumoase şi garantat cele mai umblate, despre care aş putea recunoaşte că pentru noi au constituit o „prioritate” (alături de un al treilea, despre care probabil vă voi povesti cândva). Deşi aşa cum am spus, cel de-al doilea este puţin mai solicitant, ambele merită din plin să fie luate la pas, astfel că vă recomand ca atunci când veţi mai ajunge în micuţa staţiune, chiar dacă sunteţi doar în trecere, să sacrificaţi câteva ore pentru o plimbare în mijlocul naturii. Dacă sunteţi iubitori de asemenea experienţe, cu siguranţă nu veţi regreta! Toate cele bune şi vacanţe frumoase! @ urjanclaudiu -

Salutare tuturor! V-a fost dor de mine? Nu contează, important e că mi-a fost mie dor de voi!!! :) Fiind vorba de o zonă foarte frecventată, despre Lacul Roşu şi Cheile Bicazului s-a tot scris, multe din informaţii (cele generale) tot repetându-se, însă trebuie să ţinem cont că fiecare îşi expune impresiile în stilul propriu deci practic, chiar dacă uneori „esenţa” este aceeaşi, fiecare review este unic în felul său. Aşadar, iată că a venit şi rândul meu să vă povestesc despre aceste două locuri de interes turistic şi, chiar dacă aşa cum spuneam, inevitabil poate voi mai relua din cele scrise în articolele precedente, sper ca acest review să fie binevenit şi util. Şi încă ceva: vă spun încă de pe acum că deşi vorbim de o zonă foarte frumoasă, nu vă aşteptaţi să mă limitez la multe laude şi doar la aspecte pozitive. - este cel mai mare lac de baraj natural de la noi din ţară şi unul dintre cele mai celebre şi uşor de recunoscut, caracteristica principală constituind-o existenţa şi în prezent a trunchiurilor de copaci crescuţi cândva pe marginile văii unde ulterior s-a format lacul. Aceste cioate, foarte bine conservate natural, ce se pot vedea la suprafaţa lacului, ocupă o bună parte a luciului de apă şi, aşa cum spuneam, oferă locului o imagine apare. În plus, constituie şi dovada clară a modului de formare a acestei formaţiuni hidrografice. Conform datelor oficiale , se pare că lacul Roşu s-ar fi format în anul 1837, atunci când în urma unor puternice furtuni şi masive căderi de precipitaţii, ar fi avut loc o mare alunecare de teren, o parte din muntele Ucigaşul (cunoscut de localnici şi ca muntele Ghilcoş) prăvălindu-se în vale şi formând un baraj natural ce a blocat firul de apă al pârâului ce poartă acelaşi nume ca şi lacul. De ce „Roşu”? Cel mai probabil datorită unei tente roşiatice căpătată cândva, rezultat al aluviunilor argiloase şi a sărurilor minerale – în special oxizi de fier. Binenţeles că mai există şi alte teorii, plus că la fel ca în multe alte cazuri, nici aici nu lipsesc legendele, în cea mai cunoscută dintre acestea povestindu-se despre cum acea alunecare de teren ar fi îngropat o întreagă stână iar sângele animalelor ce au pierit ar fi colorat apa, de atunci lacul purtând numele actual, totodată şi muntele din care s-a desprins acea porţiune ce a format barajul primind denumirea de „Ucigaşul”. Una peste alta, lăsând legendele şi alte explicaţii deoparte, important este faptul că natura a creat acest loc minunat, unde cu timpul s-a dezvoltat şi o mică staţiune turistică. În prezent, Lacul Roşu face parte din Parcul Naţional Cheile Bicazului – Hăşmaş. Din punct de vedere al localizării , lacul Roşu se află în masivul Hăşmaş, în zona nord-estică a judeţului Harghita, la poalele muntelui Suhard, la o altitudine de 983 metri. Accesul către acest obiectiv este facilitat de drumul naţional 12C (Gheorghieni - Bicaz), arteră rutieră foarte frecventată, în special datorită faptului că este principala cale de legătură între Transilvania şi Moldova. Cele mai apropiate oraşe sunt Gheorghieni, aflat la o distanţă de aproximativ 25 kilometri, respectiv Bicaz, distanţa dintre această localitate şi Lacul Roşu fiind de aproximativ 30 kilometri. Şi încă ceva: pentru a ajunge la acest obiectiv, coordonatele ce le pot folosi cei care utilizează un aparat GPS sunt 46.790500 / 25.788975 – cu siguranţă aceste cifre nu vă vor „arunca” în mijlocul lacului :) ci vă vor conduce doar în parcarea din dreptul acestuia. Acestea fiind spune, să lăsăm deoparte informaţiile generale şi să vă povestesc ce am constatat la faţa locului. Despre ceea ce a realizat natura în această zonă... nu prea ai ce comenta. Ce ai mai putea zice atunci când vezi lacul, înconjurat de păduri şi străjuit de blocuri masive de stâncă, cu Suhardul Mic oglindindu-se în luciul cristalin al apei. Superb!!! Cum s-a folosit omul de această frumoasă zonă? Ei bine, aici sunt multe de spus însă ca o impresie generală, eu consider că se poate face mult mai mult şi mai bine, indiferent că vorbim despre (hai să zicem) investitori ori de turişti. Să începem cu... începutul. Odată ajunşi la destinaţie ne dăm seama că e foarte greu de găsit un loc de parcare – cu plată sau fără, nici nu are importanţă. Din câte am văzut, există câteva parcări amenajate : pe direcţia de deplasare dinspre Gheorghieni spre Bicaz, una puţin mai încăpătoare se găseşte pe partea dreaptă a drumului, cu aproximativ 150 de metri înainte de a ajunge în zona „cheie” a staţiunii, una mai mică tot pe dreapta, chiar în zona de unde se coboară spre lac, şi încă una tot acolo dar pe cealaltă parte a şoselei. Totuşi aceste spaţii sunt mult prea mici şi insuficiente pentru numărul mare de maşini ce tranzitează staţiunea, oprind şi doar pentru scurt timp în apropierea lacului. Chiar şi în timpul săptămânii este destul de aglomerat astfel că dacă nu avem norocul să „prindem” pe cineva care pleacă, e cam greu cu parcatul regulamentar şi va trebui să ne lăsăm maşina la fel ca mulţi alţii adică alandala , pe unde apucăm, binenţeles deseori încurcând şi circulaţia. Dar asta este o problemă generalizată, existentă la nivel naţional aşa că o trecem cu vederea. Scăpaţi de grija parcării, odată coborâţi din maşină, ne putem bucura de peisaj. Cu moderaţie totuşi, deoarece pe ici pe colo, privirea ni se intersectează şi cu vreun pet, cu vreun ambalaj sau mai ştiu eu ce astfel de chestii ce se includ la categoria „gunoaie”. E drept, locul acestora ar fi în tomberoane / coşuri le gunoi însă unii fie consideră prea mare efortul de a se deplasa până acolo unde ele sunt amplasate, sau, cine ştie, poate încă nu au aflat la ce foloseşte un astfel de obiect. O trecem şi pe asta cu vederea căci de asemenea nu vorbim despre un caz singular, cam peste tot unde te-ai duce putând găsi destule dovezi ale existenţei celor din specia ”Homo Nesimţitus” – nu am pretenţia la drepturi de autor căci acest termen este doar împrumutat :). Iar acum să trecem şi la lucruri mai frumoase. După ce am admirat lacul de sus, de la şosea, am început să coborâm cei câţiva zeci de metri către mal – în tot acest timp privirea ne era acaparată de peisajul din jurul nostru. Şi uite aşa, tot mergând şi măsurând din priviri luciul de apă, ajung să observ că pe una din cioatele ce ieşeau din apă era o pasăre. Imediat am făcut legătura cu cele auzite din întâmplare la o familie ce urca spre şosea: „Ai văzut raţa aia din plastic? ... Ce vrăjeală şi p’ăştia!... bla, bla, bla... ” Ajungem mai aproape de lac, mai arunc o privire, ... raţa tot acolo! Într-adevăr, probabil şi datorită distanţei, la prima vedere pasărea părea a fi stană de piatră . La un moment dat însă, ce să vezi: a dispărut „decorul”! ;) Oare ce ar fi zis cei care au plecat cu gândul că acea raţă era din plastic dacă ar fi văzut aşa ceva? :) Lăsând deoparte gluma şi această întâmplare care m-a amuzat puţin, trebuie să recunosc faptul că noi defapt ştiam de existenţa raţelor sălbatice pe lacul Roşu, ba chiar speram să le vedem. Şi nu am fost dezamăgiţi. La foarte scurt timp după ce am ajuns pe mal, şi-au şi făcut apariţia câteva răţuşte. Sălbatice? Poate doar teoretic! Practic însă, cam greu de crezut: vin lângă tine la malul apei, dacă ai ceva de mâncare îţi mănâncă din mână – mâncarea, nu mâna ;), plus că se plimbă nestingherite printre bărcile de pe lac. Aşadar, ca să nu mai lungesc povestea, dacă vrem să vedem raţe domestico-sălbatice , lacul Roşu este cu siguranţă locul potrivit. Am văzut lacul, am văzut raţele, ce am mai putea face prin zonă? Binenţeles că o plimbare cu barca este binevenită. Pe malul estic al lacului (partea dinspre şosea) este amenajat un ponton de unde se pot închiria bărci. Centrul de închiriere era deschis între orele 10.00 şi 18.30 iar tarifele practicate erau următoarele: 15 lei pentru una sau două persoane, 20 de lei pentru trei persoane, 25 lei pentru patru persoane, respectiv 30 de lei pentru cinci sau şase persoane. De adăugat că aceste preţuri erau valabile pentru închirierea timp de treizeci de minute şi că pe lângă aceste sume se încasa şi o garanţie (returnabilă la predarea bărcilor) în valoare de 10 lei. De menţionat ar mai fi şi faptul că nu întreg lacul era accesibil bărcilor, în zona sudică unde numărul cioatelor de copaci este mult mai mare, accesul fiind interzis din motive de siguranţă – acea zonă era vizibil delimitată. În cazul în care nu agreem plimbarea cu barca şi preferăm să ne simţim tălpile pe sol, putem opta pentru o plimbare pe traseele turistice. Există câteva trasee marcate, despre care însă nu v-aş putea oferi informaţii dobândite din propria experienţă. Cel puţin, nu de această dată şi zic asta deoarece avem în plan ca în viitorul cât mai apropiat să revenim în zona Lacul Roşu – Cheile Bicazului pentru a rămâne câteva zile şi a avea timp să luăm la pas cât mai multe trasee, să explorăm aceste frumoase locuri. Nici despre unităţile de cazare şi / sau alimentaţie publică nu aş putea să vă spun prea multe acum. Referitor la acestea din urmă, vă pot asigura că restaurantul Panorama beneficiază de o poziţie foarte bună, oferind o frumoasă privelişte către lac. Referitor însă la serviciile oferite, prefer să mă abţin de la vreun comentariu atâta timp cât nu am avut ocazia de a sta la masă aici. Cât despre posibilităţile de cazare, din câte am observat, în imediata apropiere a lacului nu ar fi prea multe opţiuni. E drept că am văzut destule unităţi, unele mai mari, altele mai mici (de la hoteluri până la simple căsuţe de camping), unele mai modeste, altele mai complexe, însă mare parte dintre acestea sunt amplasate fie de-a lungul drumului naţional, fie pe străduţe / zone lăturalnice, la distanţe mai mici (câteva sute de metri) sau mai mari, chiar considerabile (la kilometri întregi) faţă de lac. Probabil data viitoare, când poate nu vom mai fi doar în trecere pe acolo şi vom avea mai mult timp la dispoziţie pentru plimbări, voi fi în măsură să vă ofer mai multe detalii. Oricum, până la urmă acest subiect este unul relativ, fiecare ştiind cel mai bine ce fel de unitate de cazare i se potriveşte. Nu în ultimul rând vreau să vă spun câte ceva şi referitor la spaţiile comerciale şi mă refer aici la micii comercianţi. Dacă vrem o sticlă cu apă, cu suc, vreun kurtos sau ceva de ronţăială, nu trebuie să ne facem probleme căci cu siguranţă vom avea de unde cumpăra şi sincer să fiu, nici preţurile nu mi s-au părut exagerate. Dacă dorim suveniruri... şi din astea se găsesc destule – unele mai „artizanale” ca altele :). Să nu vă mire că am i-am pus ghilimele acestui cuvânt foarte des folosit de vânzători, cu scopul de a-şi promova produsele. De altfel, acest tip de reclamă îl întâlnim foarte des şi în alte locuri de interes turistic, binenţeles însoţit de aceleaşi „artizanaturi”. Defapt, multe dintre aceste produse nu sunt decât ”chinezării” de bandă , aşadar nu trebuie să ne facem prea mari iluzii că vom cumpăra un obiect realizat de meşteşugarii locului – mai sunt şi excepţii dar procentul este destul de mic. E drept că până la urmă pentru mulţi contează mai mult să plece cu un suvenir, un obiect personalizat şi mai puţin îi interesează provenienţa acestuia. Dacă vrem să cumpărăm magneţi, vom găsi destui şi destule modele; dacă dorim vreun alt obiect personalizat cu Lacul Roşu, s-ar putea să plecăm puţin dezamăgiţi pentru că nu vom avea prea multe opţiuni la dispoziţie. Se mai găseşte câte ceva dar mult prea puţin pentru un loc cu aşa notorietate. În schimb, vom avea de unde alege dacă dorim un suvenir cu... Dracula! Şi încă ceva: nu prea are rost să luăm la rând toate magazinele decât dacă avem chef de plimbare şi privit, deoarece în general, aproape peste tot vom găsi cam aceleaşi produse. Şi cu asta, cred că am cam terminat ce aveam de spus despre Lacul Roşu. Probabil că o să îmi mai aduc aminte ca am uitat ceva dar... cine ştie când!!! Deocamdată mă opresc aici. - constituie probabil cel mai cunoscut şi apreciat defileu din România, la acest aspect contribuind poate nu doar frumuseţea şi spectaculozitatea acestuia ci şi faptul că este străbătut de acelaşi drum naţional ce traversează şi zona Lacul Roşu. Astfel, numărul celor care ajung să se strecoare prin spaţiul îngust format de maiestuoşii pereţi de piatră, este destul de mare, excepţie făcând perioada de iarnă. Despre această desăvârşită opera a naturii nu o să vă povestesc prea multe acum. Aşa cum am mai spus, avem de gând să revenim în aceste locuri pentru a lua la pas zona, urmând să postez atunci un articol mai detaliat referitor la aceste spectaculoase chei. Deocamdată o să mă limitez doar la câteva aspecte generale. La fel ca şi lacul Roşu, defileul binenţeles că face parte din Parcul Naţional Cheile Bicazului – Hăşmaş. Cheile sunt alcătuite trei sectoare: Poarta, Gâtul respectiv Pridvorul Iadului. Pe lângă acestea, alte puncte de reper ar fi: Tunelul, Serpentina Mare (o succesiune de patru serpentine, ce practic constituie intrarea în Chei dinspre Gheorghieni) şi nu în ultimul rând Piatra Altarului – cea mai cunoscută, uşor de recunoscut (după crucea amplasată în vârf) şi fotografiată formaţiune stâncoasă din zona, „etalonul” reprezentativ al defileului. Că tot a venit vorba despre comerţ, aş vrea să precizez că de-a lungul şoselei ce străbate Cheile, sunt amenajate (chiar în locurile cele mai spectaculoase) trei spaţii unde comercianţii îşi expun marfa – în principiu, cam aceleaşi produse se găsesc pe la fiecare căsuţă. Am ţinut să subliniez acest lucru deoarece consider că ar fi fost mult mai util ca (măcar) o parte din suprafaţa dedicată comercianţilor să fie folosită pentru parcare. Dar... interesu’ poartă fesu’ , nu? Şi dacă tot sunt la capitolul ”Gică-Contra” , mai atrag atenţia cu privire la un aspect – lucru valabil în special pentru cei ce nu au ajuns până acum în acest loc. După o simplă căutare / informare referitoare la lungimea Cheilor, veţi afla despre valori cuprinse între cinci şi opt kilometri. Nu ştiu şi nici nu mă interesează cine şi cum a stabilit limitele sau cum s-au făcut măsurătorile însă vă spun să nu vă hazardaţi să credeţi că aceasta este distanţa ce o veţi străbate prin strânsoarea uriaşilor pereţi de stâncă. Porţiunea unde şoseaua şerpuieşte efectiv printre aceştia adică străbate defileul propriu-zis, nu se întinde pe o distanţă mai mare de... un kilometru şi jumătate (cu indulgenţă). Aşa că, să nu ajuneţi în zonă cu aşteptări prea mari (mă refer la acest punct de vedere, al lungimii) căci veţi avea o surpriză cam neplăcută. Cam atât şi despre Chei, nu de alta dar poate la un eventual viitor articol nu o să mai am ce povesti ;). Una peste alta, eu consider că ar exista loc de mai bine (binenţeles că mă refer la ce ţine de noi) însă oricât de ”Gică” aş vrea să fiu, nu am cum să nu vă recomand să mergeţi măcar o dată în zona Cheile Bicazului – Lacul Roşu. E drept, poate că asemeni mie, vă vor încerca şi unele sentimente de dezamăgire însă cu siguranţă acestea vor fi eclipsate de frumuseţea locurilor, de peisajele deosebite ce vă vor încânta privirea la fiecare pas, de tot ceea ce natura a creat aici. Aşadar, mergeţi cu încredere, bucuraţi-vă de tot ceea ce este frumos şi cu siguranţă nu veţi regreta că aţi ales să includeţi în lista cu obiective turistice şi această destinaţie.