De câte ori am fost plecat cu mașina în afara granițelor, de atâtea ori mi-am propus ca la întoarcere să profit de ocazie și să vizitez câte ceva în partea nord-vestică a țării. La fel am procedat și la întoarcerea de la Viena din iunie 2011, când de la Arad în loc să merg spre Deva am luat-o spre Șiria, cu destinația Parcul National Apuseni . Dupa o deviere de la traseu și o vizită fulger în stațiunea Moneasa , cu frumosul său centru am reintrat pe DN 79 A, care vine din Satu-Mare, apoi DN 76 Oradea-Deva și în final pe DN 75 ce străbate Parcul Național Apuseni. Am trecut prin stațiunea turistică de ski Vârtop , apoi Arieșeni , Fața Lăpușului și în final am ajuns la Garda de Sus , ținta noastră finală. Această localitate este o stațiune turistică situată pe cursul superior al Arieșului Mare , la poalele munților Bihor și este parte a Parcului Natural Apuseni. Este compusă din mai multe sate (vreo 17 la număr) răspândite pe culmile dealurilor în mici cătune, cu case izolate unele de altele. Locuitorii se ocupă cu creșterea animalelor, tăierea lemnelor sau culesul fructelor de pădure. Ajunși în centrul comunei am dat telefoane la numerele pe care le notasem de acasă și la al doilea apel am găsit ceea ce ne trebuia, o pensiune de două stele și la un preț convenabil. După ce am făcut ceva cumpăraturi în mica piață din centru și de la cele două magazine situate în aceeași zonă, am plecat la locul de cazare (3-4 sute de metri din centru spre Arieșeni). Înarmați cu informații despre zonă și cu ce mai citisem noi pe net am ajuns în centrul localității, locul de unde se poate pleca spre unele obiective. Așa cum ne-a arătat indicatorul din centru, am luat-o în stânga localitații și după cca 1 km am ajuns la o intersecție care indica stânga la peșteră si dreapta spre Cheile Ordâncușii . Am lăsat mașina lângă o cavitate mare (arcadă) în stâncă și am luat-o pe jos în susul cheilor. Intinse pe distanța a 4 km, cheile sunt strabătute de o parte și de alta de pereți abrupți, stânci, peșteri și numeroase grote.Noi am străbătut cam 3 km,suficienți să ne mulțumim ochii și sufletul cu asemenea frumuseți. De la localnici am am aflat că mai sus există o moară de apă veche de 300 de ani, însă noi nu am mai ajuns la ea. Ne-am întors la mașină, după ce am făcut ceva poze, și am stat de vorbă cu niște muncitori care reparau drumul. Am înțeles că de aici se poate ajunge la peșteră cu mașina prin Hănăsești (18 Km) ,însă drumul nu este așa bun. Ajunși aproape de mașină, în dreapta văii Ordâncușei, am dat de Peștera Poarta lui Ionele . Peștera adăpostește o specie de lilieci și a fost explorată printre alții și de Emil Racovița.Accesul se face ușor, existând trepte amenajate până la gura peșterii. Fiind singuri prin zonă și neavănd nici lanternă nu am avut curajul să intrăm în interior, așa că am cercetat-o de la intrare, am făcut și câteva poze după care am plecat la mașină. De la intersecție am luat-o cu mașina in stânga spre peșteră, până s-au terminat casele, apoi am parcat. Am luat-o pe jos cam 1km, unde am întâlnit un indicator care arăta spre stânga.... 7 Km până la peșteră. Mi s-a părut cam departe, așa că m-am întors, am luat mașina și am început suișul spre satul Munună . Un drum foarte greu (în 2011 era neasfaltat), cu pantă abruptă și strâmt care mi-a chinuit rău de tot mașina. Am aflat după aceea că era un traseu de picior de la intersecția cu Cheile Ordâncușii, care scurta distanța (7 Km), însă noi nu l-am găsit. După ce am trecut de satul Munună, am ajuns pe un șes în fața unei păduri unde am parcat mașina. De aici era păcat să nu străbați acea frumoasă zonă cu piciorul. Am trecut prin pădure, apoi pe lângă niște case izolate și o modernă pensiune, a urmat o mică pantă și iată-ne în centrul satului Ghețar . Am vizitat o casă muzeu specifică zonei (vezi poza), am colindat tarabele cu tot felul de siropuri, miere, produse de patiserie etc., după care am luat-o prin stânga spre Peștera Scărișoara . Am trecut printr-o mică pădure, unde am întâlnit și aici câteva localnice care ofereau produse de patiserie. Dupa ce am luat biletele de intrare (7 ron), am intrat in peșteră printr-o poartă- contor, asemănătoare cu cele de la unele stadioane de fotbal. Intrarea în peșteră (de fapt coborârea) se face pe unele trepte destul de dificile și care nu sunt indicate pentru orice tip de încălțăminte. Această intrare-coborâre este foarte spectaculoasă și face toți banii pentru că în peșteră nu e de văzut mare lucru. Porțiunea de vizitat se rezumă la imensa sală de la intrare, cu ghețarii și stalactitele din zonă. Restul peșterii este vizitat doar de speologi. Dupa ieșirea din peșteră și acomodarea cu caldura de afară, am plecat catre locul de parcare al mașinii și de aici la pensiune. A doua zi ne-am propus să vizităm localitatea de la un capăt la altul, plus împrejurimile. Nu departe de centru și de șosea, se află o bisericuță din lemn cu hramul Sf. Ioan Botezătorul . Bisericuța are o vechime de peste 200 de ani, este construită din lemn de brad, tencuită la interior și ornata cu picturi murale în stil baroc. Mai sus de pensiunea in care ne-am cazat, cam la un km spre Arieșeni, se află cel mai cunoscut loc de campare din zonă, Pensiunea Mama Uța . Complexul este compus din trei cabane, 10 căsuțe pentru camping (numai în sezonul de vară), locuri de campare pentru rulote și corturi, la care se asigură toate facilitațile. Dacă in restul locațiilor erau puțini turiști în aceasta perioadă, la Mama Uța era aglomerație, semn că turiștii găsesc aici ceea ce doresc. Mai jos de complex, pe aceeași parte a șoselei, am luat-o pe jos la întâmplare, pe un drum forestier. După ce am parcurs o bună parte din drum în pantă, printr-o pădure de frasin și carpen, am dat de o porțiune unde copacii erau tăiați la ras, pe ambele părți ale drumului. Ne întrebam cine a putut să facă asemenea prăpăd și cu aprobarea cui, când in fața noastră, la 50 metri pe marginea drumului, observăm și unealta criminală, o drujba Husqvarna în perfectă stare de funcționare. Ne-am uitat în stânga și în dreapta, nu am văzut pe nimeni și ne-am continuat drumul mai departe mirați. După încă un km, deasupra pădurii, am dat de o poiană în care era amenajata pe post de locuință, o rulotă cu o verandă din foi de cort. După ce am dat binețe, am intrat în dialog cu locatarii acestei locuințe. Așa am aflat ca sunt din București, vin și locuiesc aici de ani de zile, din primăvară până în toamnă. La început au locuit în cort la complexul Mama Uța, după care au cumpărat o rulotă și s-au mutat aici. În toată această perioadă culeg ciuperci, bureți și fructe de pădure, din care fac preparate pentru iarnă. Din când în când mai coboară in sat să mai cumpere câte ceva, pe lângă produsele lactate asigurate de singurul localnic din zonă, care are casa undeva mai sus. Ne-am întors pe drumul pe care venisem și aproape de locul unde era tăiată pădurea, ne-am întâlnit și cu proprietarul drujbei, localnicul de care am pomenit mai sus. Când l-am întrebat de drujbă și de curajul de a lăsa un așa obiect de valoare în drum, mi-a răspuns că ”aici nu s-o furat nicicând”. Am coborât în localitate, apoi am urcat tot pe un drum forestier pe partea cealaltă șoselei. De aici am avut niște imagini superbe asupra localitații (vezi poza), asupra râului Arieș si a dealurilor de pe partea cealalta a șoselei. Dupa ce ne-am aprovizionat cu o porție zdravănă de aer curat, am plecat la locul de cazare. Dimineața trebuia să plecăm devreme la un drum lung, păna la clisura Dunării, via Țara Hațegului. Ar mai fi fost de văzut multe locuri în aceasta zonă ( Cascada Vârciorova, Izbucul de la Cotețul Dobreștilor, Cascada Pătrăhailești, Pojarul Poliței, Avenul din Șesuri ), însă nu am avut timpul necesar la dispoziție și sperăm să revenim într-o altă ocazie.