Merry Cemetery of Săpânța

Am ajuns și la Săpânța. Era în cea de-a treia zi a circuitului Maramureș și bisericile de lemn la care am luat parte în septembrie 2022. În cursul dimineții vizitaserăm Biserica de lemn din Desești , patrimoniu UNESCO, apoi ne deplasaserăm la Sighetu Marmației pentru Muzeul Satului Maramureșean și pentru Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Ajunși la Săpânța cam pe la orele amiezei, mai înainte chiar de a vizita multmediatizatul cimitir care face faima satului și a României, pentru că foamea ne dădea ghes tuturor, ne-am oprit mai întâi la restaurantul din centru. Încă înainte de a ajunge la destinație, din autocar, ghidul a comunicat telefonic opțiunile noastre culinare, centralizate, astfel încât așteptarea pentru servire nu a fost prea mare. S-au servit ciorbe și diverse fripturi la grătar. Eu și prietena mea de călătorie ne-am mulțumit cu câte un păstrăv la grătar, cu mămăliguță și mujdei de usturoi. Dar, cum acesta nu este un articol despre "Unde mâncăm la... ", mă voi mărgini să spun că nu la Săpânța am mâncat cel mai bun păstrăv la grătar. De la restaurant, în dreapta, se vedea intrarea în Cimitirul Vesel, iar eu - nerăbdătoare să fac fotografii - am grăbit masa și am încercat să plec mai înainte. Tocmai când să ies, o rafală de ploaie - scurtă, repezită, așa cum sunt ploile de vară, mi-a pedepsit nerăbdarea și m-a făcut să-mi aștept grupul. Așezată la hotarul de nord al României, pe valea Tisei, dominată de piscurile Carpaților, localitatea Săpânța este atestată documentar din 1373. Numele cunoscut atunci era Zapancha. Vestiți pentru producția de artizanat din lână, în special cergi - "țoluri de Săpânța" - buni păstrători ai tradițiilor strămoșești, localnicii pot fi văzuți duminica, la biserică, îmbrăcați în costumul național tradițional, dând uitării pentru o vreme neînțelegerile anterioare. În centrul satului este amenajat un târg de unde vizitatorii pot achiziționa o frumoasă amintire de vacanță - țesături, cusături executate manual, ii, podoabe (brățări, zgărdane), broboade, clopuri, cergi, diverse licori preparate în casă, chiar și cruci de mici dimensiuni, în model Săpânța. Prietena mea și cu mine ne-am îmbogățit colecția de brățări din mărgele colorate, podoabe care ne umplu inutil sertarele dându-ne totuși mulțumirea că am răsplătit cumva migăloasa muncă a artizanilor. Vestitul cimitir din Săpânța se află în centrul comunei, înconjurând biserica parohială și numărând în jur de 800 de monumente de artă populară. Și numărul lor este în continuă creștere. Cimitirul Vesel din Săpânța este un adevărat muzeu în aer liber. Taxa de vizitare este de 5 lei/persoană. După ce treci de poartă, nu poți să nu fii impresionat de multitudinea de cruci sculptate în lemn de stejar, pictate și versificate prin încrestare. Versurile sunt naive, adesea șchioapătă, dar reușesc totuși să ne spună ceva despre cel care își doarme somnul de veci vegheat de crucea vopsită într-o anumită nuanță de albastru, care diferă puțin de albastrul de Voroneț și care - cu mândrie - este numită de localnici "albastru de Săpânța". Majoritatea epitafurilor sunt scurte, dar există și dintre acelea care neavând loc pe una dintre fețele crucii se continuă și pe cealaltă. Aceste versuri simple conțin numele și ceea ce a fost esențial în viața decedatului - ocupație, stil de viață, gânduri, sentimente, metehne... constituind toate la un loc un fel de cronică a satului. Unele dintre epitafuri au și o notă de umor ironizând sau dojenind, ceea ce a făcut ca cimitirului din Săpânța să i se atribuie numele de Cimitirul Vesel. Mie nu mi s-a părut vesel. Doar deosebit. Pentru mine - indiferent de înfățișarea lui - un cimitir este doar un cimitir, adică un loc în care își dorm somnul de veci oameni care nu mai sunt printre noi. Gândurile și sentimentele care mă copleșesc atunci când pășesc pe aleile unui cimitir, chiar și în Cimitirul Vesel de la Săpânța, sunt adânci și dureroase, chinuitoare și triste. Și neapărat sobre. Împreună cu prietena mea, am străbătut aleile cimitirului privind, citind epitafuri și fotografiind câte ceva. Picturile de pe cruci îi reprezintă pe oameni în plenitudinea vieții lor - tăind lemne, arând ogorul, mergând călare, mânând vitele, mergând la coasă, lucrând în atelier, dăltuind lemnul, cântând, mergând la școală sau chiar mergând la război. Femeile își poartă copiii în brațe, torc, țes, frământă pâine, gătesc mâncarea familiei, dansează cu bărbații lor... Inițiatorul acestei tradiții care a dus faima Săpânței până departe, în lume, este Stan Ion Pătraș (1908-1977) - sculptor, pictor și poet popular. Prima cruce realizată în forma care mai apoi a devenit o tradiție a fost lucrată în 1935. De atunci, în timpul vieții sale, Stan Ion Pătraș a sculptat cam 10 cruci pe an, toate în lemn de stejar. Se spune că a avut nu mai puțin de 53 de ucenici, doi dintre ei - Turda Toader și Stan Vasile - fiind cei care, conform dorinței lui, i-au sculptat propria cruce. Dar, pentru că acestia nu sunt ortodocși, ci neoprotestanți, continuatorul oficial al tradiției lui Pătraș este un alt ucenic, Dumitru Pop Tincu. El este și cel care are în grijă Casa Memorială "Stan Ion Pătraș" din Săpânța, aflată nu departe de cimitir. În fața intrării în biserică, pe latura vestică, se poate vedea mormântul fondatorului faimosului cimitir de la Săpânța. Pe crucea lui Stan Ion Pătraș, scrie: Iată și un alt citat, un epitaf care se vrea vesel: Se știe că la Cimitirul Vesel din Săpânța, un loc de notorietate, nu există un ghid local, dar dacă intri în vorbă cu localnicii, oricare dintre ei îți poate fi un fel de ghid. Afli astfel că sătenii nu prea își doresc să fie înhumați în celebrul cimitir din centrul satului, pământul acestuia mustind de apă. "E plin de apă și de pietre. Când te bagă în pământ, te bagă direct în apă" este un detaliu pe care îl vei afla de la sătenii vârstnici și care a ajuns chiar și pe internet. Localnicii preferă un loc în cel de-al doilea cimitir al satului, mai liniștit, aflat pe deal. Deși nu am fost și nu am văzut cu ochii mei, am aflat că sunt și acolo vreo 250 de cruci albastre, sculptate și împodobite de meșterii locali. Biserica din Cimitirul Vesel Săpânța este foarte frumoasă. Renovată de curând, biserica are acoperișul și turla decorate cu motive în același stil cu crucile din cimitir. Nici culorile nu fac notă discordantă. În partea superioară, în nișe, sunt reprezentate chipuri de sfinți. Pereții laterali, decorați cu motive populare, prezintă și portul popular din Săpânța specific fiecărui anotimp. Interiorul este larg, luminos, pictat în culori vii, proaspete. Închei relatarea despre Cimitirul Vesel din Săpânța cu părerea că originalitatea și unicitatea cimitirului este dată nu de amplasamentul lui la hotarul țării, nu de crucile viu colorate, încărcate cu epitafuri stângace, ci de mesajul care se încearcă a fi transmis prin ele, acela că nu moartea, ci tumultul vieții este cel care primează. Chiar și în cimitir, locul celor pe vecie adormiți. De curând am aflat că la Simpozionul Monumentelor Funerare, care a avut loc în 1998 în SUA, Cimitirul Vesel de la Săpânța a fost clasat pe primul loc în Europa din punct de vedere al notorietății și pe locul al doilea în lume după cel din Valea Regilor - Egipt. E și asta ceva. Pentru România, pentru Săpânța! Pentru că ne aflam în satul Săpânța, pentru că programul nostru turistic pentru cea de-a treia zi a circuitului fusese epuizat, dar încă era devreme, în ciuda faptului că cerul se acoperea de nori negri, ghidul ne-a întrebat dacă înainte de întoarcere acceptăm o abatere la Mănăstirea Săpânța Peri. Cum mulți dintre noi știam că nu vom reveni prea curând pe meleagurile prea îndepărtate ale nordului țării noastre, am acceptat de îndată. Distanța din sat și până la mănăstire este foarte mică. 1-2 km. În localitatea Peri (astăzi situată pe teritoriul Ucrainei) la mică distanță de Săpânța, a existat o veche mănăstire ctitorită de dinastia voievodală a Dragoșeștilor. Încă din cele mai vechi timpuri, pe aceste locuri au existat mici comunități isihaste, dar pe la sfârșitul sec. XIII, prin grija lui Dragoș Vodă, aici a luat ființă o sihăstrie cu hramul "Sf. Arhanghel Mihail". Voievozii Balc și Drag, nepoții lui Dragoș Vodă, au fost cei care au construit biserica de piatră. În 1391 Mănăstirea "Sf. Arhanghel Mihail" din Peri a fost ridicată la rangul de Stavropighie Patriarhală, cu drept de jurisdicție asupra bisericilor din Maramureș și a încă șapte ținuturi. Stareț a fost numit Pahomie, o rudă apropiată a lui Dragoș Vodă. Cu mici intermitențe, aici, la Peri, timp de 312 ani, a fost sediul Episcopiei Ortodoxe Române a vechiului Maramureș. Despre activitatea culturală desfășurată aici - școală de caligrafie, școală teologică, traduceri și copieri de cărți religioase - nu are rost să vorbesc acum. De reținut este că trecerea timpului și evenimentele istorice au dus la distrugerea mănăstirii în anul 1783. În vara anului 1997, în marginea satului Săpânța, din dorința de a reînnoda tradiția istorică a vechii Mănăstiri "Sf. Arhanghel Mihail" din Peri - Maramureș, astăzi situat pe teritoriul Ucrainei, s-a pus piatra de temelie a bisericii viitoarei Mănăstiri "Sf. Arhanghel Mihail". În amintirea locației originale, numele său s-a stabilit a fi Mănăstirea Săpânța Peri. Ctitorită după planurile arhitectului Dorel Cordoș, biserica mănăstirii, în stil maramureșean, este cea mai înaltă construcție din lemn din Europa. Are 78 m. Când a fost terminată, la 31 august 2003 a fost sfințită de un sobor de preoți în prezența unei numeroase asistențe. Din anul 2005, Mănăstirea Săpânța Peri este în grija unei obști de maici. Vizita noastră aici a fost foarte scurtă în primul rând pentru faptul că începuse să plouă atunci când am coborât din autocar. Unii, mai sperioși sau nepregătiți pentru ploaie, au preferat să rămână în autocar. Ceilalți, sub umbrele și chinuindu-ne să mai facem câte o fotografie, am grăbit pasul pe aleile asfaltate, mărginite de arbori din care picura apa. Am trecut pe lângă altarul de vară - o construcție din lemn, foarte frumoasă - dar cerul întunecat nu ne-a ajutat să-l fotografiem așa cum am fi dorit. Nici corpul de chilii, impunător, cu balcoane împodobite cu flori nu ne-a ieșit prea bine în poze. În paraclisul de la demisol, acolo unde am fost întâmpinați de o măicuță, am ascultat povestea mănăstirii de la începuturi și până în zilele noastre, am cumpărat câte un suvenir, apoi ne-am retras către autocar. Ploaia stătuse, dar din pomi încă mai picura arar câte un strop. Dacă ajungeți în Maramureș, nu uitați că Cimitirul Vesel de la Săpânța (aflat la 18 km de Sighetu Marmației și 4 km de hotarul cu Ucraina) este un loc inedit nu numai în România, ci și pe mapamond, un monument de artă populară vizitat de numeroși turiști și înscris în toate ghidurile de profil. Mănăstirea Săpânța Peri - cu cea mai înaltă construcție din lemn din Europa - este un alt obiectiv de mare interes.

Mănăstirea Săpânţa-Peri sau Mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail, denumire luată de la hramul pe care-l poartă, este amplasată în marginea localitatății Săpânţa, unde se ajunge pe drumul care leagă Sighetul Marmaţiei de Negreşti Oaş şi se continuă spre Satu Mare, cam la 15-20 de km de Sighet. Prima biserică a mănăstirii Săpânţa-Peri a fost construită în anul 1391, cu ziduri din piatră, pe teritoriul Perilor care aparținea dinastiei Drăgoșeștilor, cel mai cunoscut nume de reprezentant al acestei dinastii fiind Dragoș Vodă. De el bănuiesc că a auzit tot poporul care a urmat o școală, de la lecțiile de istorie sau din frumoasa poezie a lui Alecsandri. Ulterior, biserica a fost ridicată la rang de Episcopie a Maramureșului devenind un important centru spiritul și cultural, aici traducându-se, pentru prima dată în limba română, mai multe cărți religioase, oferind astfel preoților ortodocși posibilitatea de a-și ține slujbele în limba neamului din care-și trag rădăcinile. Prin anul 1700, după aproape 300 de ani de existență, pe durata revoltei anti-habsburgice a maghiarimii condusă de Racokzi al II-lea, mănăstirea a fost ”rasă” de pe fața pământului de către luptătorii armatei acestuia, preoții alungați iar bunurile și pământurile mănăstirii au fost ”confiscate”. Zadarnic zidurile mănăstirii au fost distruse, pentru că spiritul acesteia a rămas viu iar o celebră frază rostită, de arhitectul credinței noastre, într-o altă conjunctură, respectiv: ”Distrugeţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica din nou”, și-a demonstrat veridicitatea și în acest act al vieții, mănăstirea renăscând din spiritul acestui neam, după 300 de ani, mai semeață și mai frumoasă decât a fost vreodată. Există și o legendă legată de biserica mănăstirii, legendă care vorbește mai mult de un anume meșter pe nume Macarie Ioan. Astfel după anul 1700, ca urmare a faptelor ”de vitejie” ale bravilor revoluționari maghiari, sătenii au hotărât să-şi construiască o nouă biserică, și mai mult, pentru a ”îndulci” oarecum coabitarea între neamuri, au legat abominabilele fapte de o legendă, diluându-le gravitatea. Legenda spune că, într-o zi, preotul ce slujea în biserica Peri, înainte de a intra la slujbă, ar fi mâncat carne de șarpe. Ca urmare a acestui fapt, șarpele fiind simbolul trădării biblice sau al necuratului, Domnul, mâniat peste măsură de această blasfemie, ar fi stârnit un vânt puternic, nimicitor, care a ras mănăstirea de pe fața pământului iar preotului i-ar fi luat mințile. Sătenii au hotărât să construiască o nouă biserică din lemn şi au organizat o întrecere, câştigător fiind un meşter pe nume Macarie Ioan. Acesta, om harnic şi priceput, a trudit câţiva ani buni la construcţia bisericii dar bucuria îi fu distrusă de faptul că avea o nevastă care iubea tare mult horinca şi umbla toată ziua ameţită, atât prin sat cât şi la biserică, făcându-l de râsul lumii. Într-o dimineaţă îşi găsi nevasta fără de suflare pe marginea drumului şi pentru ca măcar în casa Domnului bărbaţii, a căror femei au această patimă, să fie feriţi de ruşine, a construit, în biserică, un zid care împărţea casa de rugăciune în două, într-o parte rugându-se bărbaţii iar în cealaltă parte a zidului, femeile. Zidul din biserică a dăinuit cam un veac după care a fost dărâmat, femeile din sat învăţându-şi, probabil, lecţia. Cam atât cu istoria și poveștile. De cum intri în Săpânţa, dinspre Sighet, pe stânga este amplasată o tablă de informare pe care sunt scrise toate obiectivele turistice, care se află în localitate şi în jurul acesteia, precum şi o hartă care te ajută să te orientezi. Continuând drumul, cam pe la jumătatea localităţii Săpânţa unde la stânga este drumul care duce la Cimitirul Vesel, veţi vedea un indicator care vă îndrumă la dreapta spre mănăstire. Intri pe un drum asfaltat, mult mai bun decât cel principal de pe care ai venit dar foarte îngust, de lăţimea unei maşini, continui până ieşi din localitate şi intri într-o mică pădurice. Drumul şerpuieşte, în continuare, printre copaci iar la un moment dat apare în faţă o poiană, mai departe şoseaua fiind flancată de flori protejate de garduri lungi din nuiele împletite, foarte frumos realizate. Pe dreapta, cum vii pe drum, înainte de a ajunge la biserica mănăstirii, se află pangarul mănăstirii iar în continuare este un foişor – altarul de vară şi el cu o cruce în vârf - unde se ţin slujbele când vremea este prielnică și numărul enoriașilor este foarte mare, lucru ce se întâmplă în zilele de sărbători. Acoperișul foișorului de vară este foarte frumos realizat, în patru trepte circulare descrescătoare, precum patru acoperișuri plasate în cascadă unul peste altul, semănând cu forma reginei de la jocul de șah și este acoperit, cum de altfel sunt acoperite toate clădirile ce compun ansamblul mănăstirii, cu șindrilă de brad în formă de coadă de rândunică. Corpurile mănăstirii sunt toate, evident, construite în stil maramureşean, cea mai mare construcţie fiind biserica acesteia, realizată din lemn de stejar înnegrit, amplasată pe un fundal masiv de piatră sprijinit pe lateral de contraforturi de susţinere şi care formează parterul. Turnul ascuţit al bisericii, îndreptat în sus, enorm de înalt, este asemeni unei săbii care parcă vrea să înţepe cerul, având o cruce mare în vârf, de 7 metri înălțime și care este învelită cu 4 kg de aur. În partea stângă a bisericii, pe ambele părţi ale intrării, trec două scări din lemn care permit accesul la primul nivel iar în partea dreaptă se află o scară superbă, din lemn, realizată în formă spiralată în jurul unui trunchi foarte gros de brad, având o balustradă foarte inteligent şi de efect realizată, şi care scară, de asemenea, permite accesul la primul etaj. Primul etaj are un balcon lung, dispus aproape circular de jur împrejurul întregului etaj, pe stâlpii laterali ai acestuia, frumos sculptaţi, sprijinindu-se prima porţiune de acoperiş sau altfel denumit acoperişul de jos. Între acoperişul de jos şi cel de sus, mai este un nivel care are şi el un balcon, mai scurt şi mai scund cu stâlpi de susţinere în formă de arcade. Turnul bisericii mănăstirii, prevăzut în partea superioară cu un foişor, este cel mai înalt turn al unei biserici de lemn din lume, măsurând 78 de metri. Impresionant! Dar și practic în același timp, înălțimea la care este amplasată crucea, ”comoara din cer” zădărnicind orice tentativă de furt, amplasarea oricăror dispozitive de protecție fiind astfel inutile. Mai departe, în spatele mănăstirii este o clădire cu etaj care adăposteşte chiliile, şi care bineînţeles că are şi ea o cruce în vârf, având balcoanele şi ferestrele împodobite cu flori. Venind spre dreapta ajungem la o mică bucătărie de vară în faţa căreia este clopotul mănăstirii amplasat pe un cadru de lemn. Dar cea mai mare clădire a ansamblului mănăstiresc este Casa Monahală, amplasată în imediata vecinătate a bisericii. Aceasta este realizată din lemn, are trei nivele, toate cu balcoane cu arcade în semicerc şi are parterul, fundaţia, construită din piatră. Dar cel mai mult, şi la această construcţie ca şi la celelalte, impresionează forma acoperişului care este o altă mostră de virtuozitate în creaţie, imaginaţie şi realizare, tipic maramureşean, numărul mare de acoperişuri creând senzaţia că mai multe case, de diferite dimensiuni, au fost alipite, acoperişurile acestora îmbinându-se ca într-un joc de puzzle. Monotonia multitudinii de trepte a acoperişului este ruptă de un mic turn cu un foişor, asemenea turnului bisericii, care încearcă parcă timid să se desprindă de restul părţilor de acoperiş, ţâşnind din mijlocul acestora. Locul mănăstirii este destul de mare, suficient pentru a primi câteva sute de enoriaşi şi este plin de flori de tot felul. Intrarea în biserica mănăstirii este în faţă, pe partea stângă, accesul la etajele superioare fiind interzis. Intrarea se realizează trecând printr-o poartă de lemn, frumos sculptată, fixată de peretele de piatră al fundalului bisericii şi coborând câteva trepte, în final având senzaţia că ajungi la demisol. Vara, temperatura în interiorul bisericii este cu câteva grade mai scăzută, asta datorită pereţilor din piatră din care este construit parterul acesteia. De cum intri în biserică, vei fi surprins de simplitatea decorării pereţilor, deşi mănăstirea este ortodoxă și după cum este bine știut, pereții bisericilor ortodoxe sunt împodobiți cu o multitudine de picturi lipsând cu desăvârșire vreun petic de perete nepictat. Totuși pentru decorarea acestora, se spune că, s-au utilizat 8 kilograme și jumătate de aur. În interior fotografiatul este interzis, orice tentativă necesitând o cantitate suficientă de ”tupeu„ deoarece orice încercare este observată foarte ușor, datorită spațiului foarte mic. Încăperea bisericii este foarte joasă, cu tavanul boltit, cu piloni groşi de susţinere construiţi din cărămidă, pereţii sunt lăsaţi netencuiţi, cu cărămizile la vedere interiorul conferind senzația unei lucrări ”în roșu”, termen provenit din construcţii și care definește o clădire a cărei ziduri sunt netencuite, respectiv că lucrarea este neterminată. Pe partea dreaptă, în capăt, este altarul, foarte simplu decorat doar cu două icoane aplicate, una reprezentând pe Domnul Isus şi cealaltă pe Maica Domnului cu Pruncul Isus în braţe. Desigur, sunt nelipsite tablourile care-l prezintă pe Arhanghelul Mihail. Înspre altar, pe dreapta şi pe stânga, lipite de perete sunt bănci sculptate în lemn cu mânere de lemn masiv sculptat şi cu perinuţe de stat. Pe stânga, faţă de intrare, este un mic stand cu o expoziţie cu vânzare de obiecte religioase. Pe alocuri, sunt prinse de perete câteva icoane şi câteva aplice cu sfinţi, locul părând, aşa cum am mai spus, foarte sărăcăcios iar din tavan atârnă un candelabru rotund din metal cu mai multe becuri de tip economice. Pe jos este granit sau gresie lucioasă care înnobilează locul. „Este în construcţie? ” am întrebat, arătând cu mâna spre peretele netencuit, o măicuţă ce vindea la standul cu obiecte sfinţite şi care se ţinea de o ureche. „Nu! ” îmi răspunde uşor iritată, bănuiesc că de la durerea de ureche. „Biserica este gata, rămâne aşa cum este, poate se mai prind de perete una sau două tablouri. În rest aşa rămâne! ” îmi răspunde. Deşi sesizez în continuare iritarea din vocea ei, îi arunc o privire nedumerită, care o determină să continue: „Este în stil Bizantin iar stilul Bizantin este simplu, fără desene pe pereţi! ”, îmi răspunde ca unui tăntălău. Intru în joc şi iau în serios rolul de tăntălău: „Şi mănăstirea, asta, este în renovare? ” întreb. Se uită la mine de parcă aş fi căzut de pe altă planetă. „Nu, cum să fie? Luaţi o carte şi citiţi! Scrie acolo! Aici a fost construită! ” îmi răspunde derutată şi-mi arată mai multe pliante expuse spre vânzare. „N-a fost adusă de altundeva, sau strămutată? ”, plusez cu nesimţire. „Nu! Mănăstirea a fost prima dată construită, prin anul 1390, iniţial în satul Peri, care acuma este în Ucraina, dar aceea a fost distrusă prin anul 1700. S-a hotărât construirea unei mănăstiri în memoria celei distruse şi am primit teren în această pădurice. Şi aşa s-a construit. Mănăstirea este nou construită, poartă hramul Sfântului Arhanghel Mihail şi este o mănăstire de maici” - îmi ţine o scurtă lecţie de istorie, cu o voce schimbată, uitând parcă de durerea de ureche. Aşa mai merge, îmi zic. Oricum, manevra cu aerul de tăntălău a fost mai subtilă decât să-i fi spus direct că n-o prinde bine tonul iritant cu roba de măicuţă. Mai ales când vorbeşte cu un vizitator. Îi mulţumesc, cumpărăm câteva obiecte şi ieşim. Partea inreresantă și controversată, în același timp, a localizării mănăstirii este aceea că aceasta se află amplasată în Parcul Dendrologic Livada, bine știut fiind faptul că un asemenea parc este o zonă protejată unde este interzisă orice activitate de exploatare, defrișare sau tăiere a pomilor, pentru construcția mănăstirii fiind necesare defrișarea unei zone destul de mari de pădure. A existat și o mică dispută, pe această temă, între Ocolul Silvic, Primărie și Parohie dar problema, se pare că, a fost rezolvată în mod tacit. Afară soarele puternic scaldă mănăstirea iar crucile din vârful turnuleţelor, sunt patru numai pe biserica mănăstirii, strălucesc foarte tare. Dinspre bucătăria de vară vine un miros puternic de mâncare. Ne îndreptăm înspre ea cu alte intenţii decât de a servi masa. Vrem să dăm o tură mănăstirii şi să vedem de aproape şi clopotul. Spatele mănăstirii este simplu fără nimic deosebit aşa că ne îndreptăm spre clopot care, neobişnuit lucru, este amplasat în aer liber fără a fi protejat de intemperii. Admirăm construcţia, din bârne de lemn, care-l susţine, și realizăm câteva fotografii. Pe scara circulară a bisericii, sculptată din lemn, s-au urcat mai mulţi vizitatori şi se fotografiază de zor. Parcă accesul la etajele superioare ale mănăstirii sau pe treptele acesteia, era interzis! Mă rog! Urcăm în maşină şi plecăm pe-acelaşi drum asfaltat şi îngust pe care am venit. În dreapta se vede, peste râul Tisa, satul ucrainean Teresva pe teritoriul căruia, pământ românesc odată, dăinuia mănăstirea de la Peri. Privesc apatic într-acolo și mă încearcă un sentiment de tristețe. Am senzația că „lecţia de istorie”, ținută fugar de măicuță, a fost incompletă.

Cimitirul Vesel se află în localitatea Săpânţa din judeţul Maramureş, iar la Săpânţa se ajunge pornind de la Sighetul Marmaţiei, către Negreşti Oaş, cam la 15 km distanță. De cum intri în Săpânța vei întâlni mai multe indicatoare care au rolul de a informa despre obiectivele turistice care ar prezenta interes pentru vizitatori, desigur, cele mai mediatizate şi cunoscute fiind Cimitirul Vesel și Mănăstirea Peri – Săpânța. La intrarea în localitate, dacă vii dinspre Sighetul Marmației, treci pe sub o poartă mare, realizată în stil maramureșean, care parcă doreşte să te atenționeze că intri într-un sat de moroșeni. Pe partea cealaltă a intrării în localitate, cum ar fi venind dinspre Negrești Oaș, este amplasat un uriaș indicator de informare turitică, pe care sunt prezentate toate obiectivele de interes turistic din zonă. Bun! Continuând drumul, cam pe la jumătatea satului, pe partea dreaptă este un indicator care te îndrumă spre Cimitirul Vesel, din oricare direcţie ai veni. Intrăm pe o stradă laterală și ne continuăm drumul, șerpuind, printre case, majoritatea construite în stil modern, doar foarte rar, ici-colo, zărindu-se, înghesuită, câte una în stil vechi tradițional, semn că modernismul este neiertător chiar și în fața celui mai puternic şi conservator stil tradițional. Fiind vorba despre un cimitir, mă așteptam ca acesta să fie localizat undeva la periferia satului, așa cum sunt poziţionate majoritatea cimitirelor în zona Transilvaniei, amplasate astfel, de către cei care țin rânduiala acestor lucruri, din motive lesne de înțeles: cine ar fi dorit ca sufletele celor morți, strigoi, fantome, duhuri sau alte entități spirituale să bântuie noaptea prin sat, mai ales că la țară de obicei toaleta este în curte? Și un alt motiv, deloc de neglijat, ar fi cel igienic, de sănătate, aici orice detaliere, a subiectului, fiind inutilă. În localitate fiind și mergând spre cimitir, la un moment dat, observăm că locul caselor de locuit, de pe margiea drumului, este luat de fel de fel de gherete, cu destinații care mai de care, de la plăcintării și localuri până la cele care vindeau diverse suveniruri. Era evident că ne apropiem de ținta noastră și mare mi-a fost surprinderea când, pe dreapta, am văzut gardul cimitirului și turnul bisericii interioare. ”Un cimitir în buricul târgului? ”, mi-am zis, cu o urmă de îndoială în suflet, îndoială izvorâtă din cele mai înainte prezentate. Sau, mi-am zis, este posibil ca cimitirul să fi fost odată la marginea satului iar cu trecerea timpului sătenii să-și fi construit case de jur împejur, acesta ajungând astfel aproape de mijlocul urbei. Posibil! Mai gândesc câteva clipe: „Dar foarte improbabil! Cine-şi construieşte casă lângă cimitir? ” Dar să lăsăm asta. Ca întindere, cimitirul este destul de mic, fiind înconjurat cu un gard din piatră, care gard, spre marea surprindere, iarăși, este atipic zonei, deoarece majoritatea gardurilor costruite de harnicii mororșeni sunt cu acoperiș, cum sunt aproape toate construcțiile lor tradiționale. În mijlocul cimitirului este şi o biserică, aflată în renovare la momentul vizitării, înconjurată de schele, exteriorul fiind aproape invizibil. Pe lângă cimitir lipsesc locurile de parcare amenajate iar singura soluţie de parcare, pentru cei care vin motorizați, este de a lăsa maşinile pe marginea drumurilor ce înconjoară obiectivul sau pe străduţele laterale, în fața caselor oamenilor. Ne-am învârtit câteva minute bune, de jur împrejurul cimitirului, până am găsit un loc de parcare, undeva lângă gardul acestuia. De cum am coborât din mașină, prima senzație încercată, privind forfota de oameni și extinsul comerț stradal ce se desfășura de-a lungul ulițelor, a fost cea de comercial, mai degrabă de bâlci decât de loc unde se odihnesc suflete, de multe ori chinuite, ale celor plecați dintre cei vii. Tot posibilul ca această observație a mea să fie un rezultat al cultului în care am fost educat, pentru mine cimitirul însemnând un loc unde, printre altele, se cinstește memoria celor aflați întru odihnă veșnică, și care loc impune anumite reguli de smerenie, respect și aleasă purtare. Ca o paranteză, cu mult înainte de a merge la Săpânța, pentru a vizita celebrul cimitir, și când am gândit mai bine denumirea lui, de Cimitir Vesel, m-a intrigat oarecum dihotomia dintre termeni, deoarece dacă spui cuvântul „cimitir” este greu să-l asociezi, conform tradiției ortodoxe, cuvântului „vesel”. Pentru mine este neobișnuit, cu scuzele de rigoare. Dar totuși, dacă gândul te poartă cu mii de ani în urmă, la simbolistica și însemnătatea trecerii în neființă a omului de atunci, aici mă refer la strămoșii noștri daci, acest loc pare, ca existență, o mică falie spațio-temporală, cum ar spune Eistein, peste care timpul a uitat să-și mai lase urmele trecerii. Dacii, cei mai viteji dintre traci, erau cei care aveau obiceiul de a sărbători din plin transcederea sufletului muritorului către zeul lor Zamolxes, unde, abia acolo, avea să-l aștepte adevărata viață, în traducere actuală, să treacă în viața eternă, de-a dreapta Tatălui. Mda! Pornim, pe jos, spre intrare, pe lângă gardul cimitirului construit din piatră, vopsit în culoarea gri închis, având cruci albe desenate pe fiecare stâlp intermediar. Ne apropiem de un colţ al gardului, unde zărim o cruce, cam de 4 metri de înaltă, îngrădită cu un mic gărduleţ. Pe ea sunt pictate, în ordine de jos în sus, trei scene din viaţa lui Isus, cele mai imporatnte adică Răstignirea, Învierea și Înălțatrea la Cer iar în partea cea mai de jos, ascunsă vederii de micul gard și de multitudinea de flori ce o înconjoară, este o scenă în care se vede desenată moartea, asemeni unui drăcușor mai degrabă, care ne transmite, tuturor celor vii, un mesaj „încurajator”. Acesta este unul din semne cum că am ajuns unde trebuie. Neobișnuit, în spatele crucii, în cimitir, vedem arborat steagul NATO iar în partea stângă față de intrare, simetric, este arborat steagul UE. Este cu subînțeles sau... . Chiar că am ajuns unde trebuie! Până la intrare mai sunt doar câțiva pași. Pe dreapta și pe stânga intrării sunt două bănci sculptate, din lemn, de culoarea gardului, loc de odihnă pentru cei care vor ajunge și ei ca și noi toți ceilalți, mai degrabă sau mai târziu, de partea cealaltă a gardului. Pe sau sub pământ! Stâlpii porţii de intrare sunt din piatră, la fel ca şi gardul înconjurător, ornați cu multe cruci albe, fiecare având un mic acoperiș și au arborat câte un steag românesc pe fiecare. Pe stâlpul din stânga este un desen care, cu multă îngăduinţă, îl prezintă pe Ştefan cel Mare iar pe cel din dreapta, la fel cu îngăduinţă, este desenat A. I. Cuza. Imediat la intrarea în cimitir, pe partea dreaptă în interiorul acestuia, este o clădire mică unde se găsesc suveniruri şi se plăteşte intrarea, care costă 4 RON de persoană. Plătesc doar cei vii, care mai mişcă! Interiorul cimitirului este despărţit în două loturi mari laterale, pe toată lungimea acestuia, de o alee asfaltată, plasând biserica în partea dreaptă, mormintele cu cruci fiind dispuse, din belşug, în ambele părţi. Primul lucru pe care-l observi este formatul crucilor, care este specific zonei, fiind foarte late, în partea de jos, pentru a permite scrierea mesajelor, partea superioară fiind foarte scurtă. De fapt, crucea propriu zisă este foarte mică, braţele acesteia au lungimi egale, fiind amplasată în partea superioară, deasupra postamentului vertical pe care este scris mesajul. Totul depinde de cum doreşti să interpretezi construcţia crucii. De asemenea toate crucile au un mic acoperiş din tablă zincată cu un mic model pe margine. Crucile sunt realizate din lemn de stejar pe care sunt sculptate diferite modele, unele simboluri iar altele pur şi simplu încrustaţii repetitive care formează margini sau şiruri care împodobesc crucile pentru a le înfrumuseţa. Culorile, cu care sunt vopsite crucile, sunt câteva culori de bază, a căror simbolistică este cea bine cunoscută: roșul este pasiunea, verdele este viața, galbenul este fertilitatea iar negru este moartea. Predomină totuși culoarea albastră, culoare de bază, în care sunt vopsite integral crucile, ceea ce conferă cimitirului, privit în ansamblu, o tentă asemeni cerului. Pe alocuri, printre sutele de cruci albastre, se mai vede şi câte un mormânt având cruce obişnuită, din marmură sau din piatră, pe care este lipită o fotografie cu cel care odihneşte acolo. Din acestea sunt doar câteva, împrăștiate prin tot cimitirul. Locul fiecărui mormânt este încadrat cu margini construite din beton, partea interioară fiind umplută cu pământ pe care cresc diferite flori sau pe alocuri buruieni. Locurile de veci sunt foarte aproape amplasate, unul de celălalt, astfel că potecile de trecere printre ele sunt foarte înguste trebuind să te strecori cu abilitate printre morminte. În unele locuri mormintele sunt atât de aproape unele de altele, chiar lipite, fiind nevoit să calci pe ele ca să treci dintr-o parte în alta. Părintele acestui loc de veci este un moroşan, probabil glumeţ, pe numele lui Pătraş Stan Ioan, care a văzut lumina zilei în anul 1908 și și-a dat obștescul sfârșit în 1977. În cinstirea lui, mormântul îi este amplasat chiar înaintea intrării în biserică. Mesajele scrise pe cruci, care de fapt sunt esența existenței acestui loc, se doresc a spune un cuvânt despre cel care a trăit și acuma stă la 2 metri sub pământ. Unele din texte sunt realizate în versuri, altele sunt simple narațiuni dar toate sunt pline de regionalisme, aproape de vorbirea arhaică și trădează un agramatism al celui care le-a scris. M-am plimbat prin aproape tot cimitirul și mi-a fost imposibil să găsesc o singură cruce pe care mesajul să fie scris corect, din punct de vedere gramatical, în final realizând că, poate intenționat a fost creat în acest astfel, agramatismul naiv fiind sarea și piperul mesajului; pentru cei care știu să citească, bineînțeles. Unele dintre mesajele scrise pe cruci sunt vesele, altele sunt triste, unele simple, altele complicate, ciudate sau neobişnuite, naive sau inteligente, dar aproape toate încep cu prezentarea numelui nefericitului, pentru acest fapt majoritatea utilizându-se de clasica expresie ”Io mis…”. Citind atent, mai multe mesaje, descoperi câteva tipare des utilizate și care se repetă, denunțând astfel unicitatea creatorului. O mare parte a lor evocă crâmpeie din viața defunctului, ce plăceri a avut, cât a trăit, ce meserie a practicat și în general, la final, omul își exprimă părerea de rău că a părăsit această lume. Câteva mici picanterii din viața nefericitului, care au exclusiv caracter de bârfă și care se mai poartă șoptite și în viața reală după ce acesta este înmormântat, au rolul de a ține treaz interesul vizitatorului care, după o lungă lecturare de mesaje, ajunge să simtă, subtil și ușor iritant, banalul majorității acestora, având senzația că spectacolul oferit, pentru că ce se întâmplă acolo aduce mult a spectacol, începe să semene mai mult cu lecturarea unui necrolog dintr-un ziar. După citirea câtorva zeci de mesaje, de pe cruci, conștiința vigilentă te îndeamnă să realizezi, totuşi, faptul că pentru oamenii aceia, care acuma sunt morți, mesajele au fost scrise de cei care le-au supravieţuit, rude şi neamuri şi te întrebi dacă ei, trecuții în neființă, chiar și-au dorit asta. Mai mult, un foarte mare număr de morminte păreau neîngrijite, lucru neobişnuit pentru oamenii foarte gospodari de aici. Involuntar îmi apar multe semne de întrebare, referitoare la existența reală a celor îngropați în acest loc. Cam pe la mijlocul cimitirului, pe jumătatea din stânga, există o clădire în care, pe lângă faptul că se vând suveniruri şi cărţi cu istoricul cimitirului, se restaurează cruci, pentru că odată cu trecerea timpului vopseaua de pe acestea se cojeşte. Am intrat înăuntru şi ne-a izbit un miros puternic de vopsea. În mijlocul încăperii, culcată, sprijinită pe două capre de lemn, era o cruce proaspăt vopsită în totalitate cu albastru, culoare care și-a câștigat deja numele de ”albastru de Săpânța”. Meşterul restaurator era afară şi a intrat după noi în încăpere. „Cine plăteşte pentru restaurare? ” l-am întrebat. „Familiile... ” răspunse el. „Păi cum familiile, că multe din morminte sunt neîngrijite. Plătesc, bani grei, pentru cruce şi lasă buruienile cât casa pe morminte? ” îl întreb eu. Își îndreaptă privirea spre cruce și se apropie de ea. O atinge cu un deget pentru a verifica dacă s-a uscat vopseaua. Ne uităm la el așteptând un răspuns dar pentru el parcă am devenit inexistenți. Mai verifică odată, cu degetul, vopseaua de pe cruce, care vopsea este încă crudă dovadă fiind cele două amprente rămase pe vopseaua albastră, în locurile testării. Ne privește, urmează o ridicare din umeri şi apoi o privire în pământ. Îl simțim stânjenit așa că ieşim afară şi ne continuăm periplul prin cimitir. Mai plasăm un semn de întrebare. Ajungem la biserica cimitirului, unde într-o parte, pe un schelet din bârne de lemn, odihnesc patru clopote de dimensiuni diferite. Locul din fața intrării în biserică este acoperit în întregime de un rând gros și înalt de schele, în partea dreaptă, pe ele, fiind agățată o pânză pe care este prezentat Sf. Mucenic Oprea Miclăuș, îmbrăcat în hainele portului din Sălişte de Sibiu, cu blana de oaie pe umăr, încins la mijloc cu un brâu lat, caracteristic ciobanilor. Praznicul acestuia este ținut, de Biserica Ortodoxă, în fiecare an pe 21 octombrie. Fațada bisericii, cât se vedea din ea pe după schele, era în mare parte netencuită, scoțând la iveală cărămizile și pietrele din care este construită. Tot în față, deasupra intrării, este o frescă destul de mare, care de asemenea ni-l arată pe Sf. Mucenic Oprea Miclăuș, de această dată îmbrăcat ca un sfânt. Aruncăm un ochi și în interiorul bisericii, unde este și acolo plin de schele, printre acestea zărindu-se cele trebuincioase ținerii slujbelor. Câteva icoane sunt acoperite cu pânze albe pentru a fi protejate de molozul și materialele care ar cădea pe ele în timpul lucrărilor iar pereții scorojiți de vopsea dau impresia de neîngrijit. Dar se lucrează la restaurare, lucrul cel mai important. Aici, în fața bisericii este mormântul și crucea fondatorului cimitirului. Citesc cu atenție ce scrie pe cruce și constat onestitatea, simplitatea și banalitatea mesajului transmis, în contrast cu multele alte mesaje mult mai ”savuroase”. Sincer mă așteptam la un alt fel de mesaj, ceva deosebit, ceva care ”să rupă gura târgului”, dar în schimb…. Omul, și nu orice om ci chiar fondatorul acestui cimitir vesel, a scris, într-un mod cât se poate de simplu, că atâta timp cât a trăit a făcut numai bine și că a trăit greu în lume. Trag tare de proprii neuroni, care sunt și ei cam descumpăniți, dar îmi este imposibil să găsesc umorul din acest mesaj, repet, postat pe crucea fondatorului acestui cimitir vesel. Unde-i umorul? Am pierdut şirul semnelor de întrebare. Dar ce mai contează! Aproape de mormântul fondatorului cimitirului, este crucea care conține, cum s-ar spune, cel mai „tare” mesaj, acela „cu soacra”, care este și cel mai popularizat. Surprinzător dar greu de observat, ochiul și mintea fiind păcălite de comicul mesajului, de pe crucea respectivă lipsește numele celui pentru care a fost realizată. Mda! Plimbându-ne pe aleile din cimitir, auzim vorbindu-se franceză şi engleză. Străinii sunt ori însoţiţi de un ghid translator ori au cu ei cărţi din care citesc. Cei care sunt cu translator se prind mai greu de ideea mesajului de pe cruce, de multe ori după mai multe explicații lămuritoare, moment în care schițează un zâmbet sau râd încet. Cel mai tare se aud hohotele de râs ale noastre, ale românilor, mesajele fiind mai rapid înțelese și având un impact mai puternic, fiindcă sunt direct grefate pe cultura noastră. Ne îndreptăm spre ieșire, adică de fapt spre intrarea în cimitir, depinde de unde privești lucrurile, fapt valabil doar pentru cei vii, pentru că în cazul celor adormiți pe veci, cimitirul are doar intrare. Trecem printre cruci și râsete de tot felul, de la chicoteli până la behăituri prelungi și ajungem la căsuța de la intrare. O întrebăm pe vânzătoarea de bilete, de la intrare, despre o carte cu fotografii cu toate crucile şi ni se spune că a avut dar s-au terminat şi costau 250 RON. Am fost îndrumaţi la gheretele de pe lângă cimitir. Pe lângă cimitir sunt o grămadă de gherete cu suveniruri care mai de care, gherete cu produse autohtone gen plăcinte, clătite, hamburger sau hot dog, cu băuturi alcoolice sau răcoritoare – de toate pentru fiecare de a consuma ceva, în funcţie de impresiile lăsate de vizitarea cimitirului. Sau ba, cum ar zice moroșanul! Ne oprim să mâncăm câteva plăcinte și să bem un suc. În timp ce savuram delicioasele plăcinte cu brânză, privind pierdut peste cimitir, neuronii, treziți la viață, îmi aruncă mănușa: ”Ce-ai vrea să scrie pe crucea ta? ” L-am vizitat si eu si din cate stiu, este singurul cimitir in care nu se respecta zicala "despre morti numai de bine". Si uite cum umorul unui taran, a facut dintr-un cimitir o atractie turistica. Acum, vezi bina ca locul se afla intr-un sat si oamenii incearca sa faca si ei un banut din comertul cu "de toate ". O fi bine... o fi rau, nu stiu ce sa zic. Daca nu ar fi agitatie in zona, unii ar putea spune ca nu este exploatat locul... altora nu le place balciul... Dar cu bune si cu rele, ramane un loc unic in Romania, caruia i s-a dus vestea pana departe. Si cred eu ca asta este cel mai important.

Aici eu mă odihnesc AZE mă numesc Cât am fost și n-am fost mult Am călătorit pă unde am vrut și când apăru... lumea mă cunoscu... și când lumea-și aduce aminte AZE a fost mai înainte Excursia fulger de Maramureș am terminat-o cu veselie. Aveam nevoie după atâta tristețe întâlnită la memorialul Sighet . Păi cum să nu mă duc la cimitirul vesel dacă tot am bătut atâta drum până la Sighet. Aveam o distanță mică de parcurs aproximativ 20 km. Drumul național DN19 trece pe lângă râul Tisa și granița cu Ukraina. Dacă în muzeu am observat numeroși turiști de Ukraina, aici pe drum am întâlnit cel puțin 3 echipaje de poliție de frontieră. Pe cine o fi căutat habar n-am pe mine nu sigur... Cimitirul nu este chiar la drum dinspre Sighet cum intrăm în Săpânța undeva la centru se va vira stânga. Locul este marcat corspunzător. Când am dat de cea mai mare aglomerație putem spune că am ajuns... la destinație Săpânța există din 1373 are 2900 locuitori și are de arătat cam următoarele: Cimitirul vesel, Mânăstirea Peri-Săpânța, Mlaștina Poiana Brazilor - care ar vrea să fie o rezervație naturală. În rest te mai poți minuna ca turist cam câtă lume se poate aduna într-un singur loc doar ca să vadă un cimitir să zicem unic de prin țara noastră și poate chiar prin lume. Dacă există locuri vesele aici pe pământ să zicem că cimitirul din Săpânța este unul dintre. Cel care l-a creat Stan Ioan Pătraș s-a documentat și el înainte și a auzit că la daci când moare cineva trebuie să chefuiești. Nu de alta că și în zilele noastre se mai întâmplă (ca și idee vezi știrile din perioada pandemiei câți au chefuit la vreo înmormântare sau parastas și aici nu era problema că au chefuit ci că au fost prea mulți ca număr de persoane pe vreme de pandemie) dar așa era pe vremea dacilor moartea cuiva era percepută ca un eveniment vesel. Astfel începând din 1935 de când s-a scris primul epitaf pe acolo s-au adunat vreo 800 de inscripții de genul. Nu știu dacă le-am citit pe toate dar vreo 200 am fotografiat. În orice caz bine a făcut ceea ce a făcut Stan Pătraș. Dacă nu era el nu veneau turiștii. Veselia a început la mine când am început să nu mai găsesc loc de parcare. Deja râdeam în hohote... Sau plângeam de veselie... În fine mi-a trecut repede găsind până la urmă un loc ceva mai sus de cimitrul vesel. Strada unde se află cimitirul este plin de locuri de cazare. Nu are rost să le enumăr acum, găsiți garantat dacă doriți să vă cazați, sînt multe. Vă garantez eu că găsiți... Mai jos spre ieșire spre DN găsim din belșug locuri de potolit foamea. Chiar și numai cu plăcinte sau gogoși, că-s bune rău. Le-am probat și noi și bine ne-a părut. Stomacul a fost în totalitate de acord. Nici magazinele nu se lasă mai prejos. Altfel găsești de toate dar chestii tradiționale mai ales. Mulți din sat se ocupă cu așa ceva, comerț, cazare, mâncare, pe lângă alte activități agricole din asta trăiesc. Biserica înaltă din curtea cimitirului de și frumos colorată, am fost și înauntru-nu mai este motiv de veselie. Cel puțin pentru enoriașii ortodocși și greco-catolici. Lor nu le mai vine să glumească. Ani de zile se discută despre retrocedarea bisericii construite de către greco catolici în 1886. Biserica folosită din 1948 de către credincioșii ortodocși deocamdată rămâne la ei. Dar hai să vedem ce am găsit în curte. Majoritatea epitafurilor sînt lungi dar îți aduc zâmbetul pe buze. Da ia uite și două scurte : Mă odihnesc pe vecie, baba lu Moșu Ilie până-m trăit pe lume Aci eu mă odihnesc, Pop Grigore mă numesc, mie mi-a plăcut tractoru, cu sticla să-mi astâmpăr doru... cu sticla să-mi astâmpăr doru... Mă amuză și acum când le citesc. Sub această cruce grea, zace biata soacră-mea, trei zile de mai trăia, zăceam eu și cetea ea, &nbsp voi care treceți pe aici, încercați să n-o treziți, că acasă dacă vine iară-i cu gura pe mine, &nbsp da așa m-oi purta ă n-apoi n-a înturna, stai aicea dragă soacră mea Ardă-te focu taxiu, ce-ai venit de la Sibiu, Cât e țara Românească, n-a fost loc să oprească, numa lângă casa noastră, pe mine să mă lovească... În fundul curții găsim Săpânța-Souvenir Shop. Ar fi și ceva toalete pe acolo să zicem pentru cei care au râs atât de mult la cruci că sînt nevoiți să-și facă instant nevoile fiziologice... Ieșind din cimitirul vesel mai este o biserică de lemn înaltă este cea greco-catolică. Au încercat așa în ciudă s-o facă mai înaltă dar n-au reușit. Dar cea mai înaltă se află dincolo de DN 19. Mânăstirea Săpânța Peri a existat din 1391 dar a fost distrusă în 1783. S-a reînființat în 1997. Biserica cu turla înaltă de 78 m s-a construit între anii 1998-2003. Ca înălțime este a treia din țară, se vede de departe, inclusiv și ucrainienii de dincolo se uită așa în ciudă la ea. După această ultimă vizită am finalizat excursia-fulger parțială de Maramureș, am adăpat repede căluții din motorul vehiculului cu nume dacic și dus am fost înapoi la locul de cazare. Va urma în acest an altă excursie de Maramu... în altă direcție nevizitată încă cu tot tacâmul cazare, masă, etc. Vă doresc călătorii cu multă veselie Tocmai ma pregateam sa te cert ca nu ai fost si la manastirea Sapanta Peri, dar vad ca pomenesti de ea. Poze, insa, ioc! Pacat, ca aveai ce poza. Eu stiam ca turla bisericii manastirii este cea mai inalta constructie din lemn din Europa, dar a cata e intre bisericile din Romania nu stiam. Am fost asta vara in zona si as sfatui pe toti care merg acolo sa aiba grija cu telefoanele, ca s-ar putea sa nu cunoasca limba ucrainiana si vor crede ca au trecut frontiera. Mai ales cand folosesc GPS-ul. Repet indemnul pe care l-am mai facut sa nu mergeti in Maramures pentru ca va fi foarte greu sa va hotarati sa va intoarceti acasa. Numai bine si calatorii placute!

Bună, de foarte multi ani am dorit să ajungem la cimitirul vesel dar a fost să ajungem anul acesta „în plină pandemie” ca-i la moda expresia. Pentru noi cimitirul vesel nu ne-a lăsat impresia că este vesel, din contra am plecat cu un sentiment de tristețe???? deoarece crucile cu epitafe mai umoristice (umor negru) sunt mai vechi și nu sunt așa stridente la culoare cu cele mai recente care nu au umor deloc. Am vazut foarte multe cruci la oameni care au murit de tineri inclusiv copii in multe accidente. Ce a fost foarte frumos a fost biserica recent renovata foarte colorata. Acoperișul și frescele de pe zidurile laterale reprezentând portul popular din zona Maramureșului aveau culori vi. Intrarea a costat 4 lei adulti si 2 lei copii, tot de la intrare puteai cumpara suveniruri cu biserica și cimitirul vesel. Cimitirul a luat ființă în 1935 fondator fiind Stan Ioan Pătraș și acum are 800 de morminte. Merită vizititat indiferent ce sentimente traiesti deoarece este unicat in lume. Lângă cimitirul vesel pe drumul spre cimitir se mai află și o biserică din lemn foarte frumoasa.