Bârsana Monastery

Dintre cele trei mănăstiri vizitate în cadrul circuitului „Tradiții și meșteșuguri în Maramureș” , cea de la Bârsana, cu hramul Soborul Sfinților 12 Apostoli, m-a impresionat cel mai mult. Aici, pe Valea Izei, am găsit îngemănarea perfectă între cadrul natural splendid, arhitectura în lemn specifică regiunii și evlavia măicuțelor care au făcut din acest sfânt lăcaș o adevărată vatră a ortodoxiei românești. Ansamblul monahal se află pe DJ 186, la ieșirea din satul Bârsana spre podul Slătioarei și la 22 km sud-est de Sighetu Marmației. Bârsana este una dintre comunele cele mai mari și mai vechi din Maramureș, atestată în 1326 printr-un act emis de Regele Carol I de Anjou în care i se recunoaște cneazului Stanislas, fiul lui Bârsan, posesiunea asupra acestor locuri. Numele acestuia, din care a derivat cel al localității, se trage de la oile bârsane cu lână deasă, moale și lungă crescute în zonă. Într-un alt document, datat 1390, privitor la proprietățile Drăgoșeștilor, nepoții lui Dragoș Vodă, descălecător în Moldova, este menționată o întretăiere de drumuri, unul ducând spre satul Bârsana, celălalt spre o mănăstire. S-au păstrat și acte de proprietate mai târzii ale familiei voievodale Dragoș (dintre anii 1408-1480), ultimul act făcând referire la Bartolomeu Dragfi, voievod al Transilvaniei din 1493 până în 1499, descendent al familiei nobiliare Dragfi de Béltek, o ramură a Drăgoșeștilor. Se crede că mănăstirea a fost construită de Drăgoșești pe locul uneia mai vechi la mijlocul secolului al XVI-lea pe una din proprietățile lor. Așezământul monahal, cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae, era probabil foarte însemnat, din moment ce aici și-a avut scaunul până în 1738 ultimul episcop ortodox, înainte ca localnicii să treacă la Biserica Unită cu Roma și episcopia să se desființeze. Chiar și sub presiunea la care erau supuse așezămintele ortodoxe, mănăstirea a continuat să reziste până în 1791, când a fost confiscată de statul austriac iar ultimii călugări s-au refugiat în Moldova la Mănăstirea Neamț. Credincioșii nu au putut salva de la distrugere decât biserica și stăreția, pe care le-au mutat mai aproape, în vatra satului. Asuprirea austriacă și ungară nu a permis refacerea mănăstirii, nici cele două războaie mondiale și perioada comunistă. Abia la mai bine de 200 de ani de la data desființării, mănăstirea a renăscut, construcția noului ansamblu monahal fiind începută în 1993 sub direcția arhitectului Dorel Cordoș. O scurtă abatere din DJ 186 ne poartă în parcarea vastă, de unde urcă aleea care duce către turnul clopotniță . La desprinderea din șosea s-a ridicat o poartă maramureșană sculptată in lemn de stejar care simbolizează intrarea în spațiul sfânt, iar de pe partea stângă a aleii se deschid panorame spectaculoase ale colinelor, pajiștilor și pădurilor din apropiere. Pe arcada turnului clopotniță ridicat în 1998 a fost inscripționat versetul biblic „Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta este poarta cerului” (Facerea 28,17). În partea stângă a clării se află magazinul cu obiecte bisericești, un panou explicativ este montat pe perete, iar imediat în dreapta ieșirii, pe un alt panou, vedem planul clădirilor din complex. Odată ce pătrunzi în incintă, imaginea care ți se înfățișează este o feerie în lemn și piatră și te simți transportat într-un basm. Și asta fiindcă, spre deosebire de Rohia vezi impresii , aici locul este deschis, dealurile împădurite se află în spate, și totul este la vedere. Ochii pot cuprinde dintr-o singură privire construcțiile, spațiile vaste și imaculate, pajiștile verzi presărate cu bănci pentru odihna picioarelor obosite, micul lac traversat de un podeț, troițele și aleile pietruite, mărginite de flori în toate culorile. Coșuri de gunoi la tot pasul, un robinet cu apă potabilă pentru astâmpărarea setei pelerinilor, o toaletă – nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Sursa de inspirație pentru ansamblul monahal a fost tradiția locală, așa încât toate clădirile au fost executate din lemn de stejar cu temelie din pietre de râu de către meșteri maramureșeni, asigurând astfel continuitatea artei cioplirii și îmbinării lemnului. Biserica nouă „Soborul Sfinților Apostoli” , construită între 1993-1995 în dreapta turnului clopotniță, are 57 m înălțime și două nivele. Demisolul din beton armat, cu pereți groși placați la exterior cu piatră de râu, adăpostește paraclisul mare al mănăstirii, are o singură intrare și este luminat de douăsprezece ferestre mici. Catapeteasma a fost sculptată în lemn cu ornamente specifice artei maramureșene. Tavanul este susținut de patru coloane de beton iar pictura în frescă a fost realizată de Ioan Botiș. Biserica propriu-zisă, formată din pridvor, pronaos, naos și altar, se află la parter. Două scări laterale urcă la pridvorul sculptat dantelat tot din lemn de stejar, în timp ce pe acoperișul din șindrilă de brad lucrat în „coadă de rândunică” a fost înălțată crucea de 7 metri și 500 kg greutate. Biserica nu a fost încă pictată la interior. În Altarul de vară (1996-1997) se oficiază Sfintele Liturghii arhierești la prăznuirea hramului și altor sărbători importante, precum și slujbele de duminică în sezonul cald. Localizat în centrul complexului, altarul este elementul în jurul căruia s-au ridicat toate celelalte construcții. Fundația sa este din beton placat cu piatră de râu, are formă octogonală și este încununat de o cupolă din lemn de 29 m înălțime Aghiasmatarul , de 9 m înălțime, cu pardoseală din plăci de anzit, are patru intrări și o fântână în mijloc. Stăreția (1995-1996), o construcție pe patru nivele cu fundație din beton armat și acoperiș din șindrilă de brad, este unul din edificiile în care proiectantul a dat întreaga măsură a fanteziei sale artistice, combinând tradiția vechilor biserici din lemn cu o viziune modernistă. Adăpostește chilii, paraclise, biblioteca și o sală de lectură. Casa Maicilor , ridicată pe trei nivele, cuprinde la demisol un depozit, în timp ce la parter și etaj sunt chiliile măicuțelor, cu terase împodobite cu flori. Casa Artistului se află pe coasta dealului, în capătul unor trepte, și găzduiește oameni de creație. Casa Duhovnicului a fost construită în 1998 cu scopul adăpostirii săvârșitorului Sfintelor Taine. În Casa Meșterilor au fost amenajate ateliere de lucru destinate oaspeților veniți să sculpteze, să construiască sau să picteze clădirile ansamblului monahal. Clădirea pe trei nivele care formează P răznicarul și Trapeza cuprinde garaje, depozite, bucătăria, cămara mănăstirii, spălătoria, iar la etajul cu terasă deschisă se află sala cea mare (prăznicarul), unde pot lua masa câteva sute de persoane la prăznuirea hramului. Muzeul monahal , inaugurat în 2005, a fost special amplasat în imediata vecinătate a turnului clopotniță pentru a pemite accesul facil al turiștilor fără a perturba activitățile cu caracter religios. Taxa de vizitare e modică - doar 1 leu. La această cea mai recentă adăugire s-a izbutit, printr-o concepție arhitecturală bine gândită, punerea în valoare a tradiției meșteșugărești specifice zonei Maramureșului istoric și totodată integrarea în aspectul general al ansamblului. Este o construcție structurată pe trei nivele, cu demisolul și parterul din pereți de cărămidă și etajul din lemn, creând imaginea unei case țărănești cu tâmplărie și mobilier de inspirație locală. Interiorul este dominat de un spațiu liber desfășurat pe toată înălțimea clădirii, cu locuri de expunere pentru icoane, vitrine cu manuscrise și cărți sfinte de patrimoniu din secolele XVI-XIX, cruci sculptate, precum și obiecte de artă populară. Un foișor împodobit cu ștergare brodate, vase din ceramică pictată și mobilier sculptat în lemn îmbie vizitatorii la un popas prelungit pentru a admira de sus priveliștea rurală. Sau cel puțin asta am făcut eu! Un alt popas – de hidratare însă ‒ aveam să fac la ieșire, la una din terasele amenajate în apropierea parcării, unde cei înfometați pot lua și o gustare, iar amatorii de cumpărături au la dispoziție câteva tarabe cu tot felul de obiecte, de la icoane și cărți de rugăciuni, la jucării, abțibilduri și magneți. Stând la o masă, am meditat, sorbind din cafea și suc, la modul în care, la Bârsana, s-a reușit transpunerea în practică a conceptului de frumusețe sacră, îmbinând în cel mai creativ mod cu putință tradițiile meșteșugurilor vechi cu arhitectura de inspirație contemporană, într-o desăvârșită unitate stilistică. Totul pe fundalul fermecător al plaiurilor maramureșene. Mănăstirea Bârsana – un loc de poveste!

Dintre nenumăratele biserici de lemn cu turle țuguiate existente în Maramureș, datorită valorii lor incontestabile, doar 8 figurează pe Lista patrimoniului mondial UNESCO. În cadrul circuitului Maramureș și bisericile de lemn la care am participat în această toamnă, am avut ocazia să vizitez 5 dintre aceste biserici-monument: două situate în apropiere de Valea Marei - Biserica de lemn din Desești și Biserica de lemn din Șurdești , una situată pe Valea Cosăului - Biserica de lemn din Budești și două situate pe Valea Izei - Biserica de lemn din Ieud și Biserica de lemn Bârsana. Exceptând-o pe ultima, despre toate am scris câte ceva în primul rând pentru a-mi fixa niște repere (amintirile mele de peste ani). Am publicat aceste însemnări și pe în eventalitatea că ar dori cineva să le citească acum sau atunci când își va planifica o vacanță în Maramureș. Și pentru ca tacâmul să fie complet, în cele ce urmează, câteva rânduri despre Bârsana. Am ajuns la Bârsana în cea de-a doua zi a circuitului nostru, cu autocarul, după vizita în satul Sârbi , la o familie de moroșeni și la Ansamblul de arhitectură tehnică populară de acolo. Din satul Sârbi și până la Mănăstirea Bârsana nu sunt decât 18,5 km așa încât am ajuns repede. Satul Bârsana a cărui faimă s-a răspândit în lume datorită meșterilor recunoscuți pentru măiestria cu care lucrează lemnul, se află la 4 km de mănăstire. Autocarul ne-a lăsat în parcarea așezământului, o parcare mare, dar nu știu dacă suficientă în zilele cu mari sărbători. Aproape de clopotniță mai există câteva locuri de parcare amenajate poate din grijă pentru cei mai greu deplasabili care vin să se roage la mănăstire. În marea parcare există și posibilitatea de a-ți procura o gustare dacă ești înfometat, dar și diverse suveniruri, lucrături artizanale, manuale. Până la intrarea în incinta mănăstirii avem de străbătut un drum în pantă, nu prea lung. Intrarea se face prin gangul turnului clopotniță, o construcție frumoasă, cu pereții de zid, dar cu acoperiș dublu și turn din lemn, cu foișor, în stil maramureșean. Pe zidul din stânga, într-o nișă, se poate citi un foarte scurt istoric. Dincolo de intrare, pe un panou, se află planul ansamblului monahal. Primul lucru care trebuie reținut este acela că noul complex monahal în care tocmai intrăm nu trebuie confundat cu Biserica de lemn din Bârsana - lăcaș inclus pe Lista patrimoniului mondial UNESCO. Cele două obiective se află la o distanță de vreo 5 km unul față de celălalt. Mănăstirea Bârsana aflată pe platoul de la marginea drumului care străbate Valea Izei este de dată mai recentă. Biserica cu hramul "Soborul Sfinților 12 Apostoli", biserica mănăstirii, a fost înălțată în 1993 după planurile arhitectului Dorel Cordoș care a proiectat ulterior și celelalte construcții, toate din lemn de stejar, cu temelii de piatră, care alcătuiesc astăzi ansamblul monahal. Prima atestare documentară referitoare la mănăstire datează din 21 iulie 1390 când este menționat un drum bifurcat, o parte a acestuia ducând în satul Bârsana, iar cealaltă la mănăstire. Prin grija ultimului voievod al Maramureșului, Bâlcu Vodă, în a doua jumătate a sec. XIV sihăstria situată într-un loc izolat, la mare depărtare de sat, a fost mutată la "Podul Strâmtorii", undeva în dreapta râului Iza. Biserica de lemn a mănăstirii a fost construită de preotul Ioan Ștefanca ajutat de credincioși, în 1711. La 12 iulie 1791 mănăstirea a fost desființată, iar călugării alungați s-au refugiat la Mănăstirea Neamț. Lăcașul a fost devastat, chiliile și celelalte clădiri distruse, iar averea confiscată. Pe vechea vatră nu au dăinuit decât biserica și clădirea stăreției. Pentru a fi ferite de profanare și de distrugere, credincioșii din Bârsana au decis să le mute în vatra satului, acolo unde se află și astăzi. În 1806, interiorul bisericii a fost repictat de meșterul zugrav Hodor Toader, pe lemn, parțial nivelat cu pânză acoperită cu un strat de var. Locul pe care a fost amplasată vechea mănăstire, situat mai sus, pe o terasă, a fost destinat construcției unei noi mănăstiri. După 1989, acolo au decis credincioșii din satul Bârsana împreună cu preotul lor - Părintele paroh Gheorghe Urda - să ridice noul așezământ monahal. După 600 de ani de la prima menționare, după 200 de ani de la desființarea sa, Mănăstirea Bârsana a renăscut. Având ca sursă de inspirație tradiția locală, arhitectul Dorel Cordoș și echipa sa au proiectat toate clădirile din incintă ca un ansamnlu. Toate au fost executate din lemn de stejar și piatră de râu, de meșterii locali, renumiți în lume pentru măiestria lor în arta cioplirii, a îmbinării și a decorării lemnului cu sculptură. Vizita noastră la Mănăstirea Bârsana Cum spuneam, intrarea se face pe sub Turnul clopotniță , o construcție frumoasă, cu pereții de zid, dar cu acoperiș dublu și turn din lemn, cu foișor, în stil maramureșean. Pe zidul din stânga, într-o nișă, putem citi un foarte scurt istoric, iar dincolo de intrare, pe un panou, putem vedea planul ansamblului monahal. Sunt primele surse de informare pentru cei care vin la Mănăstirea Bârsana pentru prima oară. Nu am avut ghid local la Mănăstirea Bârsana. Pentru noi, veniți în grup, importantă a fost și prezentarea ghidului nostru însoțitor, în autocar, precum și - ulterior - broșura "Mănăstirea Bârsana" achiziționată de la micul magazin de la muzeu. Ajutați de planul ansamblului monahal, individual, fiecare și-a început plimbarea prin incintă. Am intrat mai întâi în biserică - Biserica "Soborul Sfinților 12 Apostoli" - construcția cea mai impresionantă din întregul complex, având fundație de piatră, o turlă înaltă de 57 m, cu foișor și acoperiș de șindrilă. Construcția adăpostește de fapt două biserici. Cea de la primul nivel are intrare direct din exterior, iar cea de la al doilea nivel, la care ai acces pe două scări amplasate simetric, are intrare printr-un pridvor decorat cu sculpturi. Pictura interioară realizată de Ioan și Mariana Botiș, se distinge prin nuanțele deschise și prin succesiunea de scene delimitate de lemnul sculptat. Candelabrul din lemn, icoanele pictate pe lemn, ca și bârnele din cupola bisericii fac din acest lăcaș unul dintre cele mai frumoase vizitate în acest circuit. Înființat în anul 2005, Muzeul de icoane și carte veche "Gavril de Bârsana" se află în prima clădire din stânga intrării în incintă. Fiind un obiectiv destinat turiștilor și pelerinilor dornici de informare, firesc, amplasarea muzeului trebuia să aibă legătură directă cu accesul în mănăstire, fără a perturba în vreun fel celelalte activități ale sfântului lăcaș. Construcția cu trei nivele - demisol, parter și etaj - adăpostește vechi icoane, manuscrise și tipărituri din sec. XVI - XIX, precum și o colecție de obiecte de artă populară locală. Accesul la etaj și la demisol se face pe două scări dispuse simetric. La intrare se află punctul de vânzare de icoane realizate în mănăstire, suveniruri și broșuri editate în mai multe limbi. Tot acolo se achită și mai mult decât modica taxă de vizitare a muzeului - 1 leu/persoană. (La plecare, în autocar, ni s-a înmânat fiecăruia câte o ilustrată cu sfântul lăcaș - biletul nostru de intrare achitat prin intermediul ghidului). Continuând, tot pe partea stângă, următoarea clădire este Centrul Cultural "Episcopul Gavril de Bârsana" , apoi Praznicarul și Casa monahală . În cel mai îndepărtat capăt al incintei se află Chiliile și o frumoasă clădire care adăpostește Stăreția . Urmează Casa Duhovnicului și - ceva mai impresionantă - Casa Voievodală sau Palatul Episcopal. Se înțelege că în toate aceste clădiri vizitatorii nu au acces. Pentru aceștia este rezervată întreaga zonă centrală, un adevărat parc verde, foarte frumos ornamentat cu flori și arbuști decorativi, cu iaz și podeț, cu troițe frumos sculptate, cu băncuțe mărginind aleile și chiar cu sculpturi care decorează lămpile. În mijlocul acestora se află Altarul de vară și Agheazmatarul de asemenea cu acoperișuri țuguiate, din șindrilă. Iar, dacă vreți să mai admirați o poartă maramureșeană , una deosebită, faceți câțiva pași în spatele bisericii! Despre Biserica de lemn din Bârsana - monument UNESCO Biserica de lemn "Intrarea Maicii Domnului în Biserică" din Bârsana, biserica vechii mănăstiri, inclusă pe Lista patrimoniului mondial UNESCO în 1999, se află astăzi în sat, pe dealul Jbâr, la 5 km de Mănăstirea Bârsana. Cum spuneam, această biserică monumentală, datând din 1711, nu trebuie confundată cu biserica de lemn din mult mai noul ansamblu monahal de la Mănăstirea Bârsana. În plan dreptunghiular, cu absida altarului poligonală, biserica veche de la Bârsana este construită din bârne de stejar şi are pe latura de vest un pridvor cu două niveluri, cu stâlpii sculptați. Pridvorul este o adăugire mult mai târzie, din 1929, an în care au fost lărgite și ferestrele și au fost tăiate deschiderile din ambele părți ale ușii din peretele care separă pronaosul de naos. Acoperişul, cu streaşină dublă, are deasupra pronaosului un turn-clopotniţă cu acoperiş înalt, în formă de piramidă. În pictura interioară se remarcă scene din Geneză, Judecata de Apoi, Patimile lui Isus, ca și alte sceane din Vechiul și Noul Testament. Dacă ajungeți la Mănăstirea Bârsana, dacă timpul vă permite, poposiți câteva clipe și la Biserica de lemn din Bârsana - monument UNESCO. Merită!

Mănăstirea Bârsana este amplasată pe drumul ce duce de la Sighetul Marmaţiei către Săcel, la ieşirea din localitatea Bârsana, pe partea stângă cum mergi spre Săcel. N-ai cum s-o ratezi sau să treci pe lângă ea pentru că este la şosea, amplasată pe un mic deal, vizibilă de la distanţă. Jos la baza dealului, imediat lângă şoseaua principală, este o parcare foarte mare, un magazin cu suveniruri, în incinta căruia undeva în lateral sunt şi toaletele, o plăcintărie cu produse tradiţionale şi un restaurant unde se servesc, pe lângă preparate specifice zonei şi produse din bucătăria internaţională gen pizza sau hamburger. Asta ca să fie pentru toate gusturile. Tot aici jos este şi o poartă maramureşeană, pe sub care trece un drum care urcă până sus la mănăstire. Poarta este construită simetric faţă de axa verticală mediană, este din lemn, fără uşi iar lemnul din care este construită este încrustat cu diverse modele maramureşene. Ca orice construcţie din Maramureş, care se respectă, are un acoperiş confecţionat din şindrilă de brad în formă de coadă de rândunică. Două jardiniere din lemn, pline cu muşcate, puse în pragul unde ar fi trebuit să fie uşile de la intrare, completează design-ul porţii. Foarte frumoasă poartă! Magazinul de suveniruri, foarte frumos construit, din lemn încrustat cu diverse modele tradiţionale, tot în stil maramureşean, are acoperiş tot din şindrilă de brad şi da, aţi ghicit, în formă de coadă de rândunică. Lângă acesta, aproape de poarta peste drum, mai este o mică gheretă, unde se coc plăcinte şi de unde se cumpără băuturi răcoritoare iar în faţa acesteia, câteva mese, cu scaune şi umbrele foarte ascuţite, acoperite la fel ca şi plăcintăria cu, da, aţi ghicit iarăşi, şindrilă de brad în formă de, aşa, coadă de rândunică. În partea opusă acestora este amplasat restaurantul, cu pereţii parterului construiţi din piatră, vopsiţi în alb, pe care se sprijină un etaj de clădire construit din lemn de brad, cu un culoar tip terasă, plin de flori, care înconjoară etajul şi a cărui acoperiş… dacă mai spun odată o să închideţi pagina cu review-ul. Bun. Până aici e bine. Să mergem mai departe. Sunt două moduri în care se ajunge, din parcarea de jos, la intrarea în mănăstire, care mănăstire este amplasată în susul dealului, la mică distanță de parcare. Primul, și cel mai lesne, este să urci cu mașina, trecând pe sub poarta frumos sculptată, până sus la intrare, preț de vreo 200 de metri, mergând pe un drum asfaltat, şerpuit, foarte lat, care are pe margine și o alee pentru cei care doresc să urmeze această cale. A doua posibilitate, și cea mai utilizată de majoritatea pelerinilor care vin motorizați, este de a lăsa maşinile în parcarea de jos şi de a urca per pedes, pe o alee cu mai multe rânduri de trepte construite din piatră betonată și care începe din imediata apropiere a magazinului de suveniruri. Aleea are și o balustradă masivă, construită din lemn lăcuit de brad, care contrastează ușor iritant, prin masivitate, cu dimensiunile treptelor având impresia că a fost construită de şi pentru uriași. Același model de balustradă mărginește și drumul asfaltat care urcă până la mănăstire, pe marginea cu valea. De îndată ce scările de urcat se termină, ajungi pe un platou destul de mare, asfaltat, unde este amenajată o a doua parcare, platou mărginit pe partea stângă, unde se vede și valea Izei, de aceeași frumoasă balustradă iar pe dreapta este panta dealului pe care sunt placate pietre de râu, la fel cum este placată și partea cu versantul drumului asfaltat, care urcă la mănăstire, oferind ochiului aspectul de gard din piatră. Dar ajuns sus, în apropierea intrării în locașul sfânt, va fi foarte greu să observi detaliile ce împodobesc locul, pentru că privirea muritorului va fi atrasă, ca de un magnet, de poarta de intrare a mănăstirii, sau cum i se mai spune turnul în care este clopotnița. O capodoperă, o frumusețe imposibil de descris cu de-amănuntul, ceva ce pare ireal, parcă întâi desenat și apoi, printr-o magie numai de moroșeni știută, transpusă în realitate, cam așa s-ar defini la prima vedere poarta de la intrare. Privirea-ți rămâne ațintită spre măreața clopotniță iar picioarele te vor duce singure spre ea, oamenii părând asemeni fluturilor nocturni atrași de lumina vreunui bec sau lumânare. Noroc cu asfaltul drept și fără de gropi întins pe jos. Turnul clopotniței este construit simetric față de axa verticală, o simetrie care intrigă prin perfecțiune, până și desenele, culorile și ferestrele respectând frumusețea simetriei. Baza lui este construită din piatră, tencuită și vopsită în alb, având cam 3-4 metri înălțime, de unde mai departe pornește acoperișul, foarte înalt, cu două balcoane, unul mai jos și unul chiar aproape de vârf, acoperiș realizat din, scuze de repetare, șindrilă de brad în formă de coadă de rândunică. Am scris foarte repede rugămintea este să citiți la fel de repede, cu scuzele de rigoare pentru repetare. Bârnele care sunt vizibile, din structura de lemn, sunt împodobite cu modele frumos sculptate în stil maramureșean. Sus de tot, în vârf, este o cruce din metal în vârful căreia se vede un paratrăsnet, semn că Domnul, din când în când, mai dă cu fulgere și peste casele credincioșilor care le slujesc pe cele sfinte. Și dacă tot am ajuns la slujitorii Domnului, bine de spus este că aceasta este o mănăstire de maici, care o slujesc cu adâncă credinţă, iar biserica mănăstirii poartă hramul ”Soborul Sfinţilor 12 Apostoli”. Deasupra porții de la intrare, largă și înaltă, de formă boltită, stă scris cu litere aurii, pe fondul alb al peretelui, o frază care bănuiesc faptul că este un citat, iar dacă este așa, este sigur din Biblie: „Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta este poarta cerului”. De cum ai intrat pe sub clopotniță, pe stânga este un magazin, unde se găsesc de cumpărat tot felul de obiecte tradiționale maramureșene și bisericești, toate fiind, desigur, sfințite. Pe dreapta este o încăpere și scara ce duce sus în turn. Tot în magazin se poate achita și o taxă pentru cei care doresc să fotografieze sau să filmeze în incinta mănăstirii, parcă de 5 RON. Cu toate acestea, există unele locuri unde sunt indicatoare cu fotografiatul interzis. Trecem pe sub turnul clopotniței, intrăm în curtea mănăstirii și... și-mi dau seama că începutul review-ului este total greșit. Imaginea ce ni se deschide înaintea privirii este de o desfătare supremă pentru ochii noștri de muritori, asemeni unui ospăț regesc pentru papilele gustative, şi urmând comparaţia mai departe, începutul review-ului meu seamănă cu o omletă cu ceapă și slănină afumată, care rătăcește printre delicatesele întinse pe o masă regală. Încerc, pe loc, forțându-mi neuronii paralizați de frumusețea ce se întinde înainte-mi, să încropesc un început de naraţiune pentru atunci când voi povesti cuiva ce am văzut la Mănăstirea Bârsana iar ce reușesc, este să încheg câteva versuri inspirate, copiate și improvizate: ”Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai/ Șade mult frumoasă/ Și maiestuoasă/ Mândră mănăstire/ Plină de iubire/ Mare și iubită/ De îngeri ctitorită. ” Eșuez lamentabil, zic eu, și pășesc fascinat spre interior. Curtea mănăstirii este foarte mare, străbătută de mai multe alei pietruite, iar printre primele lucruri ce le observi, de cum intri, este numărul mare de clădiri care compun așezământul, precum şi multitudinea de flori care le împodobesc. Privind cu mai mare pricepere, realizezi că, deşi pare că intri într-o curte clar definită de clădiri, lipseşte gardul împrejmuitor. Mănăstirea este fără de gard dar poziţionarea clădirilor delimitează clar spaţiul ce defineşte curtea acesteia. Clădirile par a fi dispuse pe un cerc imaginar, semn al perfecțiunii, delimitând absolut, asemenea unui joc de GO, o curte interioară. Spaţiul din mijloc este asemenea unui parc mare plin cu flori, unde este şi un mic lac, care privit de undeva de sus seamănă cu simbolul matematic ce defineşte valoarea infinit, probabil realizat cu intenţia de a sublinia subtil timpul existenţei divinităţii, a lui Dumnezeu. Lacul este traversat la mijloc de un pod de lemn, în care lumea aruncă bănuţi după ce se gândesc la o dorinţă, obicei mai rar întâlnit la credinţa ortodoxă. Tot central sunt dispuse două foişoare. Unul din ele, cel mai mic, este Aghiasmatarul, adică locul unde se păstrează agheasma cea tămăduitoare de boli, dezlegătoare de păcate, cu dar de sfinţenie, care alungă demoni şi le strică lucrările. Acesta adăpostește, în interior, o fântână din cărămidă pe care este construită o frescă, realizată tot pe un suport din cărămidă, în formă de fereastră, intenția probabilă fiind de a se asemui cu o fereastră ce se deschide înapoi în timp și de a transpune privitorul în timpul și la locul imaginii. Fresca ni-L arată pe Domnul nostru Isus tămăduindu-l pe slăbănog, la scăldătoarea Vitezda. Aghiasmatarul, este piesa centrală a întregului ansamblului mănăstiresc şi de lucrul acestuia îţi dai seama privind parcul mănăstirii de undeva de sus. Aghiasmatarul este înconjurat de o alee pietruită iar din cercul aleii, astfel format, pornesc alte şase alei, asemenea unor spiţe curbate, către celelalte clădiri ale mănăstirii şi care alei au capăt în aleea ce descrie cercul mare și care merge de jur împrejurul curţii, unind toate clădirile între ele. Aghiasmatarul este fără de pereţi laterali, construit din bârne de lemn sculptate cu măiestrie, pe care se sprijină acoperișul conic, înalt și ascuțit. Celălalt foișor, mai mare, este Altarul de Vară, de formă octogonală, la fel construit din bârne de lemn sculptate pe care se sprijină un acoperiș în trei trepte, cu un mic balcon plasat înainte de ultimul acoperiș. Foarte frumos, cu efect estetic deosebit, este acoperișul median, a cărui vălurire îl aseamănă cu o fustă croită în stil modern, dar asemănarea, bănuiesc, este pur întâmplătoare, de fapt fusta semănând cu modelul acoperişului. În Altarul de Vară se ţin procesiuni, probabil când vremea este frumoasă şi numărul enoriaşilor este foarte mare. Pornim, de la turnul clopotniţei, pe aleea lată de piatră, spre stânga, pentru a parcurge cercul mare care uneşte, prin aleea circulară, toate clădirile între ele iar prima clădire pe partea stângă este Muzeul Monahal unde, ca să-l vizitezi, trebuie să plăteşti o taxă de 2 RON de persoană. Privit de afară, muzeul este structurat pe trei nivele, două construite din piatră tencuită şi vopsită în alb iar al treilea nivel este din lemn. Arhitectura lui o are la obârşie, de asemenea, pe cea maramureşeană, cum de altfel sunt realizate toate clădirile ce compun mănăstirea, diferenţa dintre ele fiind dată prin realizări specifice, funcţie de utilitatea pe care o deţin sau valoarea simbolică necesară de exprimat. În interior, clădirea muzeului, prin construcţie, realizează o imensă risipă de spaţiu, partea din mijlocul ei fiind un imens spaţiu gol pe toate cele trei nivele, locul de prezentare a exponatelor fiind astfel drastic diminuat. De cum intri, pe partea dreaptă, este un mic loc, ca un pult, unde îşi are locul de muncă o măicuţă, care te încasează de taxa de vizitare, când am intrat noi fiind foarte preocupată cu o vânzare, la care se pare că nu-i prea ieşeau socotelile şi tot aduna şi scădea, pe o hârtie mai multe cifre, reprezentând preţurile obiectelor cumpărate de o femeie. Acolo am întâlnit şi semnul cu fotografiatul interzis, afişat pe o hârtie mare, imediat la intrare. Întrebarea noastră, adresată măicuţei taxatoare, cum că de se aplică şi la cei ce au plătit taxa foto, a rămas fără răspuns, aceasta continuând preocupată cu afurisitele de calcule matematice, probabil de frica multelor zile pline de canoane ce avea să le primească de greşea la socotitul arginţilor. La primul nivel al muzeului sunt expuse foarte multe cărţi bisericeşti şi icoane foarte vechi, cea mai veche datând de prin anul 1500 iar celelalte de prin anul 1700-1800, imediat după înfiinţarea mănăstirii. Tot aici sunt prezentate mai multe obiecte tradiționale, mai există un stand cu suveniruri deja clasice iar în partea stângă, lângă intrare, sunt două manechine copiii, îmbrăcate în costume tradiționale. Câteva machete cu biserica mănăstirii, o sobă din piatră vopsită în alb a cărui horn se înalță pe lângă o scară de lemn și mai multe cruci de lemn, frumos sculptate, completează decorul acestui nivel. Pardoseala este din piatră iar acolo unde este din lemn este acoperită de covoare realizate în modele tradiționale. Al doilea nivel, unde se ajunge pe două scări laterale oferind posibilitatea realizării unui circuit, este realizat astfel încât să creeze impresia cum că privitorul se află într-o gospodărie ţărănească, înăuntrul casei. Aici vom regăsi aproape toate obiectele casnice necesare traiului unei familii de moroşeni, de la oalele şi ulcele suspendate de grinzile casei şi până la leagănul mezinului casei. Spaţiul lateral de expunere fiind foarte zgârcit ca dimensiune, gospodăria a fost împărţită în două, jumătate fiind expusă pe o parte laterală şi jumătate pe partea cealaltă, cele două părţi fiind legate între ele printr-un coridor, asemănător cu cel din faţa unei case tradiţionale, intitulat „şatră”. Pe jos sunt puse covoare lungi, care acoperă pardoseala, aducând câtva din căldura sufletească a unui cămin. La ultimul nivel, unde se ajunge pe o singură scară din lemn poziţionată în partea dreaptă, este o expoziţie cu vânzare de icoane şi obiecte religioase. Prețurile destul de mari, ce-i drept icoanele erau și foarte frumoase, ne-au îndemnat doar la privit, lăsând cumpăratul pentru alții, mai cu dare de mână. Am coborât la primul nivel şi am ieşit din muzeu, pe o uşă dispusă în partea opusă intrării, care uşă te duce pe o terasă din lemn, orientată să-ţi ofere o vedere spre casele satului. Toată construcția terasei este din lemn, frumos sculptat, iară pe mijlocul acesteia este o scară care coboară în spirală spre baza clădirii. Priveliştea este de vis, casele din sat parcă sunt, cum s-ar zice, din același aluat cu cel al mănăstirii, având simțirea că spiritul lăcașului sfânt și-a întins aripile peste toată valea și a transformat casele moroșenilor ca să fie aidoma clădirilor din cercul imaginar al sfântului loc. Dealurile, pline de păduri de foioase cu pășuni înguste presărate ici-colo, parcă împing Iza, a cărui curs este ghicit după lunga dâră de sălcii care se prelinge de-a lungul văii, spre casele înșirate de-a lungul drumului. Intrăm înapoi în muzeu și ieșim de data aceasta spre interiorul curții pentru a ne continua plimbarea. Zăbovim preț de câteva minute la ieșirea din muzeu, privind spre celelalte clădiri ale mănăstirii printre pomii tineri plantați, la întâmplare, și printre șirurile, parcă infinite, de flori. Locul întreg este o desfătare pentru privire, pentru ochii oricărui muritor și pentru moment mă simt stânjenit de atâta plăcere a vederii, de parcă aș săvârși un sacrilegiu, un păcat. Norocul nostru că Moise a coborât de pe Muntele Sinai doar cu 10 porunci, căci de mai era o poruncă, a 11-a, și aceasta ar fi fost cu păcatul plăcerii de a privi, atunci sigur Mănăstirea Bârsana ar fi rămas departe de privirile tuturor muritorilor care ar fi dorit să se ferească de acest păcat. Atâta este de frumoasă! Am pornit mai departe spre stânga iar următoarea clădire este un fel de hotel al mănăstirii unde sunt cazate grupuri mari de pelerini care vin la mănăstire, și poartă numele, așa cum se și bine înțelege, de Arhondaric. Acesta are trei nivele și este la fel de frumoasă, ca și construcție, precum toate clădirile mănăstirii, cu primul nivel din piatră iar celelalte două din lemn frumos sculptat. La toate cele trei nivele sunt camere utilizate ca dormitoare, în exterior balcoanele fiind împodobite cu flori. Urmează o altă clădire, mult mai mare, cu mai multe nivele, unde la parter se află Trapeza, adică sala de mese, bucătăria și spălătoria, iar la etaj este o terasă imensă a cărui balustradă exterioară este de asemenea împodobită cu flori. Tot aici, în această clădire, se află și biblioteca mănăstirii. Destinația acestei clădiri este de a găzdui servirea mesei la prăznuirea hramului și de aceea denumirea ei este, de obicei, de Praznicar. Se mai cunoaște sub numele de Trapeza și Praznicarul. Casa Duhovnicului, sau a săvârșitorului Sfintelor Taine, care este foarte aproape de Praznicar, este cea mai mică construcție dintre cele plasate pe exteriorul curții mănăstirii. Este din lemn, cu un singur nivel, așezată pe o fundație de piatră și este, cum era și de așteptat, împodobită cu flori. Seamănă foarte mult cu o casă maramureșeană simplă, în contrast cu importanța celui căruia îi este destinată. După Casa Duhovnicului, în spate, este Casa Artistului iar în continuare urmează cea mai frumoasă construcție a întregului ansamblu mănăstiresc: Stăreția sau locul Starețului mănăstirii. Spectaculozitatea construcției constă în modul de realizare, care se dorește o combinație între casa maramureșeană și biserică, între acoperișul simplu al casei moroșanului de rând și acoperișul parcă sub formă de săgeată aruncată spre cer, respectiv coiful din turnul bisericii. Rezultatul este o îmbinare sublimă, o trecere firească arhitecturală, care fără o cercetare atentă reușește să păcălească ochiul, de la cele pământești, lumești, reprezentate de căminul familiei, la cele sfinte reprezentate de biserică, de fapt aceeași lume, transpusă într-o omogenitate firească dacă este să ne gândim la geneza tuturor lucrurilor pe acest pământ. Stăreția este construită pe mai multe nivele, cu terase pe toate cele patru fețe ale clădirii, ornate din belșug cu flori, cu mai multe scări de acces pe aproape toate părțile, precum şi cu diferite odăi a căror folosinţă e numai de cei sfinţi ştiută. De la Stăreție, poteca de piatră continuă spre poarta de intrare, mărginită, pe o parte de flori în spatele cărora, din loc în loc, sunt puse felinare, în chenar rotund de lemn, amplasate pe postamente de piatră. Spre mijlocul curții, pleacă, dinspre margini, mai multe garduri de mică înălțime, din nuiele împletite, care însoțesc aleile de piatră, delimitând spații abstracte, toate mergând spre Aghiasmatar. Urmează o altă clădire importantă a mănăstirii, Casa Maicilor, loc de odihnă pentru slujitoarele de zi cu zi întru Domnul. Această clădire este aproximativ la fel de mare precum Stăreția dar este mai modestă, în realizare, decât aceasta. Florile sunt și ele la locul lor, adică de jur împrejurul clădirii. Urmează ultima clădire, dispusă în ordinea descrierii de la stânga la dreapta şi care este de fapt prima pe partea dreaptă de la intrare, clădire care are rolul cel mai important, clădirea bisericii. Această construcție are acoperişul cel mai nou, şi este structurată pe mai multe nivele, vizitatorii având acces doar la primul şi la al doilea nivel unde se ajunge pe două scări dispuse simetric pe lângă uşa de intrare în sala de la primul nivel. Biserica este foarte înaltă, fiind cea mai mare construcție de lemn din Europa, măsurând 57 de metri. Aproape de vârf este și nelipsitul foișor iar deasupra lui este acoperișul, ca un coif care are o cruce imensă la capăt, prevăzut, pentru orice eventualitate, și cu un paratrăznet. Privit de aproape, turnul acesteia pare că înțeapă cerul, de parcă moroșenii au dorit mai degrabă a ajunge la cele sfinte cu trupul mai degrabă decât cu sufletul. Întâmplarea biblică cu Turnul din Babel îmi vine, natural și firesc, în minte. S-o fi întâmplat pe aici pe undeva și moroșenii or fi cei din poveste, cine știe? Faptul că biserica este în același timp și foarte scurtă, trezește în privitor senzația de suplețe, mai degrabă decât cea de înălțime și dacă este să continui cu comparațiile se aseamănă cu o fecioară suplă, asemeni fetelor de moroșeni îmbrăcate cu fustele strânse pe talie, gătite de sărbătoare. Amândouă încăperile biericii, atât cea de la primul nivel care este biserica primară cât și cea de la al doilea care este biserica propriu zisă, sunt săli de procesiune pictate şi decorate corespunzător religiei ortodoxe. Bolta sălii de la etaj se sprijină pe stâlpi de stejar iar pe jos sunt covoare roșii. Picturile sunt realizate recent și se recunoaște influențele stilului mai nou în realizarea acestora. Tocmai datorită acestui fapt pereții par mai aerisiți, încăperea parcă generând o stare care creează liniște sufletească. Accesul la nivelele superioare se realizează pe o scară circulară care pleacă de la al doilea nivel, dar trecerea este interzisă fiind amplasat şi un afiş pe care scrie „Trecerea oprită”. În afara bisericii, în partea stângă, se află locul unde se aprind lumânări pentru sufletele celor vii și celor morți, loc construit din piatră cu trei intrări, de fapt bolți realizate din cărămidă. Pe stânga și pe dreapta intrărilor sunt două picturi reprezentând fiecare câte un înger iar undeva în spatele acestei construcții de piatră, pe deal, sunt mai multe cruci din piatră și din lemn, foarte frumos realizate, probabil acolo fiind cimitirul mănăstirii. Ieșim din biserică iar pe jos, imediat lângă prag, o măicuță tocmai a pus un fel de covor, cam de 5 metri lungime, sintetic, de culoare albastră, realizat din fâșii subțiri de plastic, asemănător cu gazoanele artificiale. Covorul este proaspăt spălat, fiind încă ud iar măicuța se uita la el dacă este bine unde este pus, bănuiesc eu. De undeva din spatele bisericii, vin doi bărbați din care unul are pantofii plini de noroi și dau să intre în biserică. Cel cu pantofii murdari începe să se curețe de noroi pe covorul proaspăt spălat, moment în care măicuța se roșește la față și-l interpelează cu o voce tăioasă: ”Unde ați găsit noroiul ăsta? Vedeți că numai ce-am curățat covorul! ” îl admonestează pe împricinuit care sare jos de pe covor și-și continuă procedeul de curățare a pantofilor pe aleea de piatră. Scena pare, cum s-ar spune, din alt tablou, întrebarea fiind: Cine și ce-o fi greșit în toată povestea asta? - Luați cu voi mult timp liber pentru a savura pe deplin frumusețile lăcașului sfânt.

În excursia noastră fulger după Baia-Mare următoarea oprire am avut-o la Bârsana. Distanța parcursă a fost de 73 kn. Drumuri folosite au fost DN18 și DJ186. Am circulat pe șosele bune de calitate fără gropi și am reușit să și admir și ceva din peisajul Maramureșean aici discutăm de natură, clădiri și oameni. Fiind rusaliile, de pe tot neamul maramureșean ieșit pe stradă nu lipsea portul popular. Asta mi-a plăcut. Bârsana este o comună din Maramureș și este formată din satele Bârsana și Nănești. Bărsana avea în 2011 [un număr de] 3800 locuitori. Despre sat se scrie în 1326 prima dată în istorie și este menționat ca fiind proprietatea cneazului Stan Bârsan . Localizarea satului este pe Valea Izei iar peisajele sînt frumoase. La momentul vizitei satul era foarte animat așa cum am povestit mai înainte tot neamul era îmbrăcat în straie populare. Recunosc că și din punct de vedere circulație înantam mai greu. Satul este lung, și numărul pensiunilor locurilor de cazare este pe măsură. Este un loc îndrăgit de turiști care poate nu vin doar pentru a vedea complexul monahal ci și pentru odihnă, savurarea bucătăriei locale, obiceiurile populare și lista poate să continue. Când am ajuns la parcarea mânăstirii Bârsana nici nu m-am oprit nu erau locuri libere am circulat mai departe dar nu prea mult vreo 200 m până am găsit loc la marginea șoselei. Astfel nu trebuia să venim prea mult înapoi. Era și poliția rutieră la datorie pe acolo. Despre mânăstirea Bârsana s-a scris deja în 1390. Nu știm însă ce clădiri au fost pe acolo. Se scrie că se afla într-un loc izolat Mânăstirea veche a reușit să funționeze până în 1791. După desființare totul a fost mutat în sat în 1806. Din cauza diferitelor regimuri politice nu s-a reușit reclădirea mânăstirii. Asta până în 1989 când parohul Bârsanei Gheorghe Urda împreună cu localnicii au hotărât ridicarea unei noi edificii. În regulă toate astea dar pe noi ne interesează complexul din prezent construit după tradiția locală. Ansamblul arhitectural a fost proiectat de către arhitectul Dorel Cordoș atât tehnica construirii cât și materialele au trebuit să fie cele tradiționale. Astfel s-au folosit piatra de râu și lemnul de stejar. Interesat mult despre această arhitectură văzută de mine doar în poze până la vizită am plecat în explorarea complexului. Parcarea amenajată în zile obișnuite este încăpătoare. Doar că de rusalii discutăm despre o zi deosebită. Nu m-a deranjat marea de oameni se observa bucuria de sărbătoare pe chipurile tuturor. În parcare mai găsim pe partea stângă numeroase magazine cu souveniruri sau obiecte bisericești iar în partea dreaptă în clădirea maramureșeană mai mare cu etaj la care găsim și un bancomat se poate servi masa. Afară era o tablă cu meniul zilei. Am urcat niște scări pe partea stângă, am luat-o din nou la dreapta, am admirat peisajul maramureșean de sus și iată și Turnul Clopotniță . Înainte să intru am fotografiat o hartă a clădirilor din interior. Sînt destule astfel o minimă documentare este necesară înainte. Intrând mi-am dat seama imediat că discutăm despre o minunăție arhitecturală diferită de orice alte asemănătoare văzute de până acum. De cum intrăm la stânga se află Muzeul de icoane și carte veche Gavril de Bârsana . Muzeul a luat ființă în 2005 iar exponatele ar fi cărți, manuscrisuri și icoane patrimoniale din secolele XVI-XIX. În interiorul mânăstirii putem face un circuit. Dacă rămânem pe partea cu muzeul următorul complex de clădiri ar fi Centrul Cultural . Uitându-mă puțin pe siteul mânăstirii am aflat ce evenimente culturale au fost organizate. Urmează casa de oaspeți, nu am găsit informații, bănuiesc că nu este pentru turistul de rând. Urmează clădirea praznicarului și o altă clădire mai micuță Casa Veche se cheamă. În această zonă se schimbă relieful, urcăm. În cel mai îndepărtat loc colțul de sus se află o clădire mai mărișoară acolo se află chiliile . De aici începem să coborâm, urmează o clădire impunătoare Stăreția. Casa episcopală e un palat deja, dar în spatele ei mai sus și ceva mai ascuns la marginea pădurii se află Casa Duhovnicului. În fine revenind la punctul de început al circuitului dar pe partea dreaptă de la poartă se află Biserica Soborul Sfinții Apostoli. Perimetrul înconjurat este o zonă verde superbă cu arbuști ornamentali, flori, un iaz, alei și mult gazon. Aici mai există în prim plan Altarul de vară sau biserica de vară cum se mai spune, și chiar în centru Agheazmatarul . În spatele bisericii se mai observă o superbă poartă maramureșeană, dincolo de poartă o grădină. Am reușit să arunc o privire și în interiorul bisericii fiind mai liberă slujba ținându-se la altarul de vară. Acolo era adunată toată lumea mai cu sau mai fără distanțare sau mască. Mulțumit de ceea ce am văzut și chiar o premieră pentru mine, mi-am văzut în continuare de drum.

La nici 10 km de Baia Mare se afla Baia Sprie , oras in care am poposit doar pentru a ajunge la Rezervatia Naturala Lacul Albastru. Cu masina am urcat pe stradutele inguste pana la liziera padurii, unde am parcat si am pornit pe jos pe o poteca marcata, prin padurea de pin si gorun. Ca dificultate, se incadreaza la nivel usor, insa drumul nu e chiar ca-n palma, avand zone in care e pieptis, urcand la altitudinea de 530 metri, iar ca timp, traseul dureaza circa 40 minute. Nu este prea bine marcat, la intoarcere chiar ne-am ratacit, ajungand pe un alt traseu care cobora in oras, insa nu ajungea in locatia unde care parcasem masina. Citisem despre lac ca este unic in Europa datorita modului in care s-a format, adica prin prabusirea unor vechi lucrari miniere de exploatare si in special datorita faptului ca isi schimba culoarea in functie de anotimp: primavara are culoarea albastra, vara e verde inchis sau smarald, iar toamna devine verde inchis si uneori maro. In lac nu exista fauna si flora acvatica, cu exceptia unor microorganisme, datorita pH-ului acid, in apa acestuia fiind dizolvate saruri de fier si cupru, care probabil confera acestuia varietatea de culori. Asa cum zice proverbul:„La pomul laudat sa nu te duci cu sacul” , am fost surprinsi sa gasim un lac a carui culoare era kaki, ce nu impresioneaza cu nimic. Aceasta nu a fost doar parerea noastra, ci si a celorlati turisti, la fel de dezamagiti si obositi dupa traseu. Poate o fi avand ceva de aratat in alte anotimpuri, insa toamna, nu. Si asta nu e tot: un alt obiectiv in zona ar fi trebuit sa fie„Crapatura zorilor” , aflat la circa 250 metri, o fosta exploatare miniera pe verticala, ce are pereti verticali abrupti, dand senzatia ca te afli intr-un canion. Din pacate, nu exista niciun marcaj pana la obiectiv, prin urmare, am incercat sa ne folosim de GPS pentru a ajunge la acesta. Ni s-a alaturat o tanara, insa, la un moment dat traseul ales devenea greoi (probabil nu acesta era traseul turistic), astfel incat, pe rand, am cedat, eu fiind mai incapatanata si incercand sa gasesc„crapatura” , fara succes. Am reusit insa sa surprind o panorama frumoasa asupra orasului Baia Sprie. Ne-am intors la masina dezamagiti de aceasta experienta si am pornit spre Breb , satul ajuns celebru dupa ce a fost vizitat de printul Charles, a carui fundatie a cumparat aici doua case pe care le-a restaurat. Intrarea se face pe sub o poarta din lemn, iar in satul care mi s-a parut pustiu, am vazut cativa turisti care doreau, pentru cateva zile, sa traiasca fara telefon, internet si televizor, sa manance din retetele traditionale si sa se plimbe pe ulitele neasfaltate. Am observat ca aproape fiecare casa era transformata in pensiune sau casa de vacanta, insa noi nu suntem amatori sa traim astfel de experiente, izolati de lume, asa incat dupa ce am facut un tur al satului, am pornit mai departe. La nici 30 de km se gaseste manastirea Barsana, unul dintre obiectivele de referinta ale Maramuresului. In luna iunie am vizitat manastirile emblematice din nordul Moldovei, renumite pentru picturi, acum le vizitez pe cele din nordul Maramuresului, incepand cu Barsana, a doua cea mai inalta constructie de lemn din Europa, avand 57 de metri. Initial, manastirea Barsana a fost construita in alta locatie, insa a fost distrusa de-a lungul timpului, actualul complex fiind construit intr-un peisaj de basm, in 1993, pe Valea Izei. Acesta cuprinde constructii realizate in lemn, de mesteri ai zonei. Accesul la manastire este usor, exista o parcare mare pentru masini, iar de aici se urca pe un drum circa 100 m pana la intrarea principala a manastirii, la Turnul clopotnita. Toate cladirile din ansamblul manastiresc de la Barsana au fost construite in stil popular maramuresan, iar interiorul manastirii este foarte ingrijit. In curtea manastirii se gaseste central un aghiasmatar, de unde pornesc alei catre toate celelalte constructii. Aghiasmatarul are patru intrari, iar in mijloc se afla o fantana. Piesa principala este Biserica de lemn ce are doua nivele: demisol si etaj. Biserica concentreaza toate spatiile caracteristice unui lacas de cult ortodox: pridvor, pronaos, naos si altar. Pridvorul situat la etaj, este construit din lemn de stejar sculptat cu ornamente maramuresene, iar aici se ajunge pe doua scari laterale. Picturile din interior sunt diferite fata de altele pe care le-am vazut in biserici, icoanele si tablourile murale fiind pictate pe un fond de var alb, in nuante stinse de maro, bleu si verde. Aceste motive decorative de inspiratie baroca si rococo, par mult mai dinamice fata de picturile bisericesti bizantine, statice. Turnul este plasat deasupra pronaosului și este prevazut cu foisor si coif prelung. Acoperisul este lucrat in stil „coada de randunica” , cu streasina dubla. In varful acoperisului se afla o cruce de fier cu inaltimea de sapte metri si greutatea de cinci sute de kilograme. Altarul de vara, lucrat in acelasi stil arhitectonic, este locul unde se oficiaza slujbele pe timp de vara si mai ales acum, in pandemie. Daca mergem pe conturul exterior, pe latura din stanga, imediat cum intri pe sub clopotnita, se afla: Muzeul, Centrul cultural si Casa de oaspeti. Pe latura cea mai indepartata sunt Praznicarul, o casa veche, Chiliile si Staretia, cu terasele impodobite cu flori, la fiecare nivel. Pe latura din dreapta se gasesc: Casa duhovnicului, Casa episcopala si Poarta maramuresana, precum si Biserica. Ne-am plimbat pe alei, ne-am bucurat de linistea care ti-o ofera un astfel de lacas, dupa care am plecat de la Manastirea Barsana spre un alt loc special si unic al romanilor, Sapanta.