Timișoara and Union Square

În sejurul din Timișoara, vezi impresii , îmi propusesem să mergem la unul din Restaurantele Fabricii de Bere și la un restaurant sârbesc. Ceva istorie despre fabrica de bere. Fabrica de bere Timișoreana a fost înființată în 1718 de Eugeniu de Savoia, eliberatorul Timișoarei de sub stăpânirea otomană, ca alternativă sigură pentru soldații habsburgi pentru apa potabilă greu de găsit. Prima fabrică de bere din România se află în Cartierul Fabric , pe Strada Ștefan cel Mare nr. 28 și produce anual circa 100 milioane litri de bere, principala marcă produsă fiind Timișoreana. Clădirile au fațade din cărămidă aparentă, ferestre înalte și acoperișuri în două ape, hale masive și silozuri de oțel. În Curtea Fabricii se află „Muki” , tramvaiul – locomotivă electrică care de la începutul secolului 20 până în anul 1980 transporta, la și de la Fabrică, vagoane cu bere, materii prime sau echipamente, putând circula atât pe liniile de tramvai cât și pe calea ferată ce aveau ecartamentele identice. Este așezat pe calea ferată, lângă Terasă, așteptând parcă semnalul impegatului să-și înceapă munca. În spatele clădirilor Coșul Cazanului cu foc direct pe care, pe la mijlocul secolului 20, era evacuat fumul rezultat în urma arderii combustibilului sub fundul cazanului pus pe foc. Restaurantul Curtea Berarilor Timișoreana la Fabrică În prima zi am mers la acest restaurant amenajat în incinta Fabricii Timișoreana, deschis pe 21 decembrie 2012 într-un spațiu mare ce poate găzdui peste 200 de oaspeți. Funcționează cu o Terasă mobilată cu mese și scaune din lemn, butoaie decorative și ghivece cu verdeață, are și un Bar amplasată în curte și Berăria din fabrică, o sală mare realizată din mai multe spații ce comunică între ele, mobilată ca și Terasa, și ea cu Barul ei. Servește mâncare bănățeană, românească și europeană la prânz, cină și noaptea târziu, oferă și o gamă variată de băuturi, fiind apreciat pe Google maps cu 4,5 puncte din peste 2.500 recenzii. Este deschis zilnic la ora 11, închis la ora 24 de luni până joi, la ora 1 vineri, sâmbătă și duminică. Plata se poate face numerar sau cu cardul cum am plătit și noi. Am ajuns la Restaurant pe la ora 16:30, târziu pentru masa de prânz a localnicilor, devreme pentru cea de seară, oră bună pentru masa noastră și am mers direct pe terasa cu câteva mese ocupate. O tânara din personalul Curții ne-a adus Meniuri printate și ne-a întrebat dacă dorim ceva de băut. Soțul a cerut Bere Timișoreana nefiltrată , adusă direct din Tancul cu bere aflat în fabrică la halbă de 0,5 litri, au și halbe de un litru. Gazda noastră a plecat lăsându-ne să studiem în voie, dar s-a întors repede cu o halbă aburindă. Decizia am luat-o repede, eu mi-am dorit o Ciorbă de burtă , nu mai mâncasem de mult, și Papanași , soțul Cârnați de casă cu Iahnie de fasole . Soțul a rămas la butoane și să transmită comanda, eu am mers prin restaurant pentru a poza câte ceva. L-am pozat pe „Muki” , am pozat clădiriile și Coșul de fum din spatele lor și am revenit cu aparatul foto pe Terasă. Mai multe poze cu ea, apoi cu Berăria și Barul ei și m-am întors la masa unde ciorba mă aștepta fierbinte. „Ciorba de burtă” , cremoasă, cu multe fâșii fine de burtă de vită bine fierte, acrită cu puțină zeamă de lămâie și îmbogățită cu gălbenuș de ou și smântână, asezonată cu usturoi zdrobit și ardei iute, însoțită de un bol cu smântână, a fost delicioasă, reconfortantă. Eu mi-am terminat ciorba, soțul băuse și el ceva din supa lui, iar Lica, gazda noastră a adus Iahnia de fasole și Papanașii. „Iahnia de fasole” gătită cu ceapă, morcovi și foi de dafin, cu puțină afumătură și gust de paprika era puternic aromată de condimentele folosite și de fumul cârnaților de lângă ele. Despre cârnați spun doar că se topeau în gură într-o reușită combinație cu boabele de fasole. Despre „Papanași” spun doar că erau acoperiți cu un strat generos de smântână și dulceață de afine, mi-a plăcut combinația reușită. Mâncarea a fost gustoasă, atmosfera deconectantă, se auzea plăcut o muzică în surdină, aș mai fi stat dar nu terminasem programul zilei. Am rugat să facem plată, amabila noastră gazdă în acea seară, zâmbitoare și profesionistă, a adus foarte repede Nota de plată , 104 lei pe care am achitat-o cu cardul, serviciile le-am achitat cash. Cu mulțumiri reciproce și invitația gazdei de a mai veni pe la Fabrică, am părăsit restaurantul continuându-ne plimbarea într-o zi plăcută de vară, nu înainte de a poza uriașa Halbă de bere , are 11.000 de litri, confecționată în anul 2009 din inox de șase milimetri grosime, de șase metri înălțime și trei tone greutate, atunci se așteapta omologarea oficială în Cartea Recordurilor ca „cea mai mare halbă metalică de bere din lume” , azi ar fi depășită cu 100 de litri de o halbă din Italia, nici aceasta înscrisă în Cartea Recordurilor. Curtea Berarilor Timișoreana la Han A doua zi, spre sfârșitul plimbării prin Timișoara, ne-am oprit la al doilea Restaurant al Fabricii de Bere și am mers în Strada Proclamația de la Timișoara nr. 7 . Aici, într-un corp de clădire unde în trecut funcționa un „han (gazdărie)” pentru negustori și meseriași, funcționează Restaurantul de azi ce se vrea popas cu tipicul hanurilor de altădată, centru de socializare unde se mânca la masă mare, se bea bere, se ascultau povești și se schimbau vești. A fost deschis în 2007, în clădirea cu bolți de piatră, pereți îmbrăcați în lemn, candelabre medievale, mobilier ca odinioară. Restaurantul dispune de circa 100 de locuri distribuite în Trei Sali , există și o Terasă spațioasă, toate cu mobilier din lemn, decorate cu plante și flori, are și un Bar bine aprovizionat. Pe Tripadvisor este apreciat cu 3,6 puncte din peste 200 recenzii fiind clasată pe poziția 55 din 273 restaurante clasificate. Are Aer condiționat, Wi-Fi gratuit și Zonă pentru fumat. Servește mâncare bănățeană, românească și europeană la prânz, cină și noaptea târziu, oferă și o gamă variată de băuturi, livrând și la pachet. Plata se face numerar sau cu cardul cum am plătit și noi. Se deschide zilnic la ora 11 și se închide la ora 24. Am ajuns la Restaurant pe la ora 16 și am rămas pe terasă. Un tânăr din personalul Curții ne-a adus Meniuri printate și ne-a întrebat ce dorim de băut. Soțul a cerut o halbă cu Bere Timișoreana nefiltrată, a rămas constant. Gazda noastră a plecat lăsându-ne să studiem în voie, pe terasă erau puține mese ocupate, dar s-a întors repede cu o halbă aburindă. După dezbateri îndelungate, care au durat 4 – 5 minute, am dat rezoluția definitivă: Meniul Hangiului pentru mine și Meniul Fosforosa pentru soț, apoi am plecat pentru pozat, mai întîi Terasa, Intrarea o pozasem la sosire, apoi Interiorul cu cele trei Săli și Barul lui și am revenit la masă. A sosit și comanda noastră. „Meniul Hangiului” , alcătuit din „Ceafă de porc” ușor condimentată, cu o puternică aromă de grătar, „Ou ochi” cu margini albe și gălbenuș moale, „Brânză” ușor sărată și „Mămăligă” tradițională, a fost sățios, delicios și suficient ca să renunț la „Clătita contelui” pe care o ochisem dar, bine că nu o și comandasem. „Meniul Fosforosa” cuprinde „Cotlet de porc la grătar” ușor afumat și o crustă fină în exterior, „Piept de pui la grătar” fraged și fărâmicios, „Mici” ușor crocanți, „Cartofi prăjiți” ușor sărați și „Salată de varză” dulce acrișoară iar lângă ele o „Bere blondă” a fost pe gustul celui care l-a mâncat și al celei care l-a gustat. A urmat rutina obișnuită, doar plata, „Nota” de 127 de lei și cash-ul au fost diferite. Așa am descoperit că Fabrica de bere din Timișoara produce nu numai bere ci și mâncare oferind împreună cu Curțile Berarilor Timișoreana, restaurante tradiționale, destul de mari, cu specific propriu, produse tradiționale bănățene și multă bere, toate bune și gustoase, la prețuri atractive. În a treia zi am mers la restaurantul sârbesc numit așa în onoarea revoluționarului Đorđe Petrović, cunoscut drept Karađorđe (George cel Negru, aici, cel Puternic), care a condus, la începutul secolului 19, Prima Revoluție Sârbă Antiotomană. A devenit erou national, venerat și azi pentru puterea, curajul și patriotismul lui. Povestea spune că avea o sabie atât de grea că doar el o putea mânui și că, după moartea sa, trădat și ucis în anul 1817, „plâns de pădurea” în care a fost omorât, sabia a fost ascunsă pentru a nu cădea în mâinile dușmanului. Nu o puteau folosi dar o puteau topi făcând din ea două. Este amenajat la parterul unei case istorice de pe Strada Lazar Gheorghe nr. 4 , din Piață Unirii , ce păstrează elemente autentice de design sârb, ziduri groase din piatră. Funcționează în Trei Săli , cu grinzi de lemn pe tavane, tablouri și lămpi decorative pe pereți, cu decor traditional, mobilier din lemn, fotografii de epocă și obiecte sârbești tradiționale, totul creând o atmosferă calmă, liniștită, Karageorge dă și deconectare, nu doar mâncare. Are 60 de locuri la mese cu 2, 4 sau 6 scaune. Zona în care se află Restaurantul fiind pietonală, liniștită și cu vederi plăcute asupra Pieței, în fața restaurantului este amenajată o Terasă umbrită de umbrele cu circa 40 de locuri, mobilată cu scaune și mese pliabile pentru patru persoane. Pe Tripadvisor este apreciat cu 4,1 puncte din 59 de recenzii fiind pe locul 58 din cele 273 restaurante timișorene clasificate, dar este pe primul loc la restaurante cu specific sârbesc. Oferă mâncare sârbească și europeană la prânz, cină și noaptea târziu, oferă și băuturi, livrând și la pachet. Duminica este închis, în celelalte zile este deschis între orele 12 și 23. Plata se poate face numerar sau cu cardul cum am plătit și noi. Ajunși la Restaurant pe la ora 17 am fost întâmpinați de o tânără care ne-a invitat să luăm loc pe terasă sau în sală, unde dorim. Am optat pentru sală și tânara ne-a invitat în restaurant, pornind înaintea noastră, dar întâlnindu-l pe Karageorge ne-am oprit să-l salutăm. Din tabloul de pe perete ne-a analizat cu „privirea lui pătrunzătoare” și ne-a urat „bun venit în localul lui” . Tânara noastră gazdă ne-a adus Meniuri printate dar, însetați fiind, știam ce dorim. Eu, un Frash, de portocale neavând de grapefruit, soțul o bere sârbească, dar neavând a luat o Bere Timișoreana , eram doar în Timișoara. Gazda noastră a plecat dar s-a întors rapid cu un pahar și o sticlă aburinde, băuturile noastre, reci, bune cum se știu. Ne-am decis repede asupra meniului, Mici sârbești cu cartofi pai, salată și muștar și Frigărui sârbești umplute, cartofi pai și salată pentru mine. N-am rezistat tentației și am comandat și un Gombot cu prune Am mers apoi în restaurant pentru ceva poze, sălile erau goale, am văzut doar două persoane, în Bar tânăra care ne primise și George cel Puternic pe un perete. Am revenit la masă, a venit și tânăra noastră gazdă cu două platouri. „Frigăruile” fragede și suculente cu un gust puțin sărat de la șunca și cașcavalul cu care erau umplute, cartofii crocanți și moi, salată, spanac și roșii acrișoară și răcoritoare au fost foarte bune și plăcute. „Micii sârbești” , puțin mai condimentați decât ai noștri, asezonați cu un muștar ușor picant, chiar mi-au plăcut, deși nu sunt fană mici. „Gombotul” a fost delicios: aluatul fraged din cartofi fierți, unt, ou și făină îmbracă prunele acrișoare, formând o bilă care se presărată cu pesmet și este rumenită în unt sau ulei devenind crocantă, iar aroma de vanilie se împletește cu dulceața caramelizată a pesmetului. A urmat rutina obișnuită, „Nota de plată” de 191 de lei achitată cu cardul, „Port nota” achitată cash. Restaurantul Karađorđe tradițional sârbesc nu este mare dar oferă musafirilor porții generoase, cu gusturi intense, la prețuri rezonabile. Un minus pentru el, nu a avut bere sârbească. Mi-a plăcut mâncarea sârbească! Mergeți acolo și nu veți regreta!!

Făcusem un pic de cercetare înainte să plecăm la Timișoara și compusesem o listă cu mâncătorii de încercat; dintre acestea, am încercat fix... 0! :) Că așa a fost să fie... Dar în final a ieșit bine și consider că merită să vă împărtășesc experiențele noastre gastronomice. O să trec repejor peste Tucano Coffee , cu care ne-am început ziua de joi. Trenul ne depusese în gară puțin după 9 și înainte de 10 eram deja cazați la Old Town Hotel . Deși eram obosiți, am zis să ieșim totuși să luăm pulsul urbei, poate n-o fi coadă la expoziție și, în plus, trebuia să luăm micul dejun. Coadă la expoziție era, și încă destul de consistentă, n-aveam niciunul dintre noi starea necesară, am decis s-o lăsăm pe a doua zi. Ne-am întors la Tucano pentru câte o porție de tartă (nu mai știu de care, ceva cu brânză și broccoli, cred) și o cafea. Nimic deosebit: Avusesem o experiență bună cu Tucano din Cluj, aici însă nici mâncarea, nici cafeaua nu m-au impresionat. Poate tot oboseala să fi fost de vină, nu-mi ardea de nimic. Ne-am mai foit un pic; orașul era oarecum apatic, vremea închisă, puțini oameni pe străzi. Am cedat nervos și ne-am întors în cameră pentru 2-3 ore de somn. Când ne-am trezit... altă viață! Afară tot înnorat, însă centrul vechi se animase, cârciumile deschiseseră mai toate, tineri de toate vârstele ciripeau gureși lunecând pe străduțe. Prânzul cam trecuse, dar nu de mult, am zis să nu-l lăsăm totuși să ne scape. Am uitat de listă și am intrat în prima mâncătorie de care ne-am împiedicat, era pe aceeași stradă cu hotelul nostru (Eugeniu de Savoya), cred că nici 100 m nu-i despart. Zai Après Café o cheamă. După nume, n-am fi intrat, că nu ne trebuia cafenea, dar numele l-am văzut abia mai târziu, pe coperta meniului, mai întâi am văzut (prin ferestrele uriașe) oameni mâncând. Mi-a plăcut foarte mult cum e decorat interiorul, te duce cu gândul (așa cum intenționează dealtfel) la bistrourile tiroleze. Sunt schiuri încrucișate pe pereți, șiraguri de covrigi împletiți, tălănguțe de văcuțe. Corpurile de iluminat îs foarte faine, n-am mai întâlnit modelul ăsta, nici nu pot să le descriu, trebuie să vă uitați musai la poze 😊. Nu era prea aglomerat; deh, nici ora nu era ce trebuia, nici prânz, nici cină. Ne-am așezat într-un colț, lângă o fereastră, cu view la spectacolul străzii. Am avut timp chiar să pozez meniul, deci voi atașa pozele. Am baleiat pe urmă toate capitolele, de la aperitive până la pizza și chestii... tiroleze și ne-am decis să luăm o porție de bruschete cu ciuperci (25 lei), pe care s-o împărțim și apoi câte un fel principal. Eu m-am oprit la risotto cu dovleac (48 lei), iar Tati la ciolan de porc cu varză (72 lei). Și câte o bere Zai nefiltrată, o specialitate locală, recomandată de chelnerița care ne-a servit (18 lei/500 ml). Odată cu băuturile am primit din partea casei un bol cu alune și covrigei. Pe urmă bruschetele, „înecate” în mozzarella topită (e de bine). Mi-a plăcut și risotto, a fost cremos și asezonat din plin cu feta, roșii uscate, semințe și busuioc proaspăt. Totuși... am mâncat cândva, în Italia, o supă-cremă de dovleac; acel gust nu l-am mai regăsit niciodată!... Friptura de porc a fost frumos glazurată, Tati a zis că și foarte gustoasă, iar varza albă aromată, fiartă în vin alb (cică). Per total, o experiență pe care am apreciat-o și aș repeta-o dacă s-ar ivi ocazia. Aproape 200 lei, inclusiv bacșișul (la alegere, între 5% și 20% pe nota de plată). De obicei alegem 10%. Să mai spun doar că Zai are și terasă exterioară, mesele și scaunele erau la locul lor, însă vremea (ianuarie) nu prea te îndemna să poposești în aer liber. Vara cred că e bătaie pe ele. Mai pe seară ne-am întâlnit cu un prieten. O să-l numesc N, pentru că o să mai apară prin peisaj. Prieten cu Tati, eu nu-l întâlnisem până acum decât de 2 ori, scurt de fiecare dată. Mi-a plăcut să petrecem timp împreună în mod repetat, este o prezență inteligentă, delicată, posesoare de un fin simț al umorului. Inițial l-am vizitat acasă, pe urmă ne-am gândit să ieșim și N a propus Curtea Berarilor (La Fabrică , pe numele său complet). Nu înainte de a suna și a se asigura că vom găsi o masă liberă. Cunoșteam conceptul, mai există Curți ale Berarilor și prin alte orașe, noi am testat-o la un moment dat pe cea din Ploiești. Evident, vedeta este berea, în numeroase sortimente, iar oferta de mâncare se încadrează, în mare, în tiparul tradițional. Curtea Berarilor din Timișoara nu e chiar central, dar nici departe, adresa fiind str. Ștefan cel Mare 28 . Un taxi ne-a lăsat în fața intrării în doar câteva minute. Clădirea, deși impozantă, nu prea strigă „aici, aici!” , mai ales că era noapte; am fi ratat-o ușor dacă nu eram cu profesionistul după noi. Am depășit holul, am intrat în sala principală (am înțeles că mai sunt și altele, mai mici și tot felul de separeuri). Ne-a izbit murmurul general, locul era destul de aglomerat, totuși masa noastră ne aștepta. Design simplu – mese și scaune de lemn, butoaie de lemn pe post de mese, gravuri cu trimitere la... o posibilă istorie interbelică a locului, desene cu sticle și halbe de bere, citate motivaționale 😊. Am primit paduri pentru farfurii, acestea sunt imprimate față-verso cu oferta lichidă și solidă. Nu prea ne era foame, inițial am vrut să luăm doar bere, dar ne-a fost jenă de chelnerul care ne ținuse masa și am zis să-i facem o consumație mai consistentă. Băieții au avut chef de câte o ciorbă de văcuță (18 lei), eu am luat o porție de sarmale cu mămăligă (37 lei), iar amicul N a plusat cu una de mititei cu cartofi prăjiți (35 lei). Altfel, o Timișoreana Tank costă 11 lei, tot atât una nefiltrată, iar Pilsner Urquell 16 lei. Cât am așteptat comanda, m-am foit prin berărie și am făcut câteva poze, având grijă să nu deranjez. Totul s-a dovedit a fi gustos și de calitate; din păcate niciunul dintre noi n-a putut să-și dovedească porția (doar pe cea de bere 😊). Nota a totalizat 169 lei și la fel, bacșișul a putut fi adăugat procentual pe bon. Am declarat-o o experiență frumoasă, ar fi fost desăvârșită dacă am fi fost un pic mai flămânzi și n-am fi irosit mâncarea. A doua zi am fost invitați la masă de N, dar nu chiar la prânz, ci pe la 4, când omul își va fi terminat oarece treburi. Am acceptat, desigur. Restaurantul l-a ales tot el: un restaurant de pește, Pescada. „Pește în Timișoara?” am ridicat o sprânceană. „Ai încredere!” mi s-a răspuns. L-am identificat ușor pe hartă, adresa este Calea Sever Bocu 74 , direcția nord față de centrul vechi (spre Lipova), nu foarte departe. Făcând o simulare, îmi dădea cam 35 minute de mers pe jos; timp aveam, vremea era frumoasă, deci am mers pe jos până acolo. Bine, traseul n-are nimic spectaculos, decurge printre blocuri și case, dar nici rău nu-i deloc. Interiorul nu-i foarte spațios, e o casă cu 2 niveluri, la parter sunt 3-4 încăperi, are și o terasă în spate (nefuncțională la data vizitei noastre) și o parcare măricică în față. Decorațiuni faine, cu trimitere la lumea apelor, culori luminoase, imitații de plante verzi. Deloc aglomerat; când am ajuns, mai era o masă cu 4 doamne de vârsta a treia care sărbătoreau ceva, iar cu puțin înainte să plecăm a mai venit un grup de prieteni. N-am pozat meniul, nici măcar nota de plată, așa că o să încerc să reconstitui ce am mâncat pe baza fotografiilor și... amintirilor 😊. Storceag la primul fel, cu focaccia de casă. Absolut fabuloase ambele! Storceagul l-am primit într-un castron comun, ca în Deltă, să ne servim de câte ori dorim. Foarte, foarte bun. Din sturion de cultură, ne-a spus chelnerul. La felul principal, eu am luat rulouri de pește umplute cu legume pe pat de piure de cartofi, Tati saramură de crap cu mămăligă, iar N tagliatelle cu creveți și roșii. Minunate! Cel puțin mâncarea mea, însă la fel s-au exprimat și comesenii. Văd și 2 deserturi care arată foarte bine; nu mai știu exact ce au fost, dar țin minte că am gustat din amândouă (de fapt, am mâncat mai bine de jumătate din fiecare porție) și nu-mi amintesc să le fi găsit vreo hibă! De băut, băurăm chestii asortate: vin alb și apă. O experiență extraordinară Pescada; nu ieftină! Dealtfel, cred că mi s-ar părea dubios dacă aș nimeri într-un restaurant de pește cu prețuri mici. Sâmbătă aveam tren la 10 seara (aproximativ). Ne-am lăsat bagajele la hotel și ne-am dus la bălăceală, la Aquapark Amazonia . Foarte fain! Seamănă întrucâtva cu Thermele de la București, doar că la o scară mai mică. Am mâncat de prânz acolo; mâncare bunicică și prețuri rezonabile. Mai aveam timp de cină, așa că de data asta l-am invitat noi pe N și am ales un restaurant care ne plăcuse când trecusem pe lângă el: Locanda del Corso . Am sunat și-am rezervat, să nu avem surprize (și bine am făcut). Precum îi spune numele, are specific italian. Se află în partea de vest a centrului vechi, pe str. Mărășești 10 , într-o zonă pietonală, nu departe de stația de taxiuri de lângă giratoriu. Are un interior spațios și o mică terasă în față, iarna doar de formă. Face parte dintr-o familie mai mare de restaurante, bistrouri și... o berărie (aveam să le „descoperim” pe toate inscripționate pe padurile de pe masă). ... Din start vă spun că am gândit-o ca pe o cină de rămas bun și am decis să nu ne uităm la bani 😊 (asta ca să nu vă crizați când o să vedeți totalul) ! De asemenea, Locanda del Corso nu-i un restaurant ieftin. Dar voi încerca să demonstrez că merită fiecare leuț atunci când vrei să mergi la sigur cu un eveniment-ceva. Am luat pentru început un platou cu carpaccio de vițel (70 lei). Presărat cu fâșii de parmezan și asezonat cu jumătăți de roșioare cherry, a fost demențial! Am primit pentru el câteva felii de pâine prăjită, stropite cu ulei de măsline și ierburi, însă n-au prea avut succes, căci apucasem să comandăm focaccia (17 lei), caldă și bună. Pe urmă, N a remarcat în meniu o chestie pe care o încercase cândva și-i plăcuse, brodetto de pește și fructe de mare , ceva între supă și tocană, în stil adriatic; am luat o porție (110 lei) să vedem cum e. A fost delicioasă și consistentă. Din punctul meu de vedere, dacă m-aș fi oprit aici, ar fi fost perfect. Dar nu, omul e hapsân și pofticios, se știe!... Plusarăm deci cu câte un fel principal: fagotti (ceva paste) cu ricotta (54 lei), cotlet de porc iberic cu cartofi daphinoise (88 lei) și pulpă de rață cu varză roșie (81 lei). Pentru stropit, s-au ales apă (San Pellegrino, că doar de-asta aveau; 21 lei sticla mare) și un vin roșu excepțional, pe care-l mai băuse Tati nu știu pe unde, se cheamă Gitana Lupi și la cârciuma asta a costat 245 lei. Cabernet sauvignon. Foarte, foarte bun. Dacă-i bal, bal să fie; luarăm și un desert (o singură porție; desigur că alegerea mi-a aparținut), ceva cu bezea și fructe (28 lei). De prisos să-l laud, vă dați seama că n-avea cum să fie decât delicios. ... Ok, nu vă zic suma de pe nota de plată, vă dau un indiciu: doar bacșișul a fost în jur de 80 lei! 😊 Dar, trebuie să recunoașteți, ne-am destrăbălat de-a dreptul, a fost un adevărat festin! Absolut satisfăcuți, ne-am dus per pedes la hotel să ne recuperăm bagajele, pe urmă tot per pedes până la stația de taxiuri și, în sfârșit, motorizați – la gară! Ne-am luat rămas bun de la prietenul N și de la Timișoara și ne-am îmbarcat în vagonul de dormit ce avea să ne ducă spre casă... The end.

Multi m-au avertizat ca scriu degeaba, pntru ca nimeni nu mai prea citeste nimic din ceea ce expunem noi aici pe sait, eventual privesc doar pozele. Dar eu nu cred ca-i chiar asa. Va scriu acest review din mai multe motive. Primul (si cel mai important): sa va mai incalziti oasele reumatice intr-o iarna capricioasa, care isi schimba mereu aspectul si temperaturile, cand e ger, cand ploua, cand e ceata, cand e cald (apar chiar temperaturi anormale pentru aceasta luna, de 10-12 grade Celsius), cu alte cuvinte, “vreme vine, vreme trece” in acest sezon cald-rece, dar fronturile astea cand calde, cand reci, sunt “crima si pedeapsa” pentru reumatici. Asadar, aveti nevoie de bai termale. Un loc unde puteti sa va dregeti suferintele, e, printre multe altele, si complexul termal din incinta strandului UMT, din Timisoara. El se afla pe Strada Avram Imbroane nr. 56, (tel. 0356 455 560) si functioneaza atat in sezonul cald cat si in cel rece (in Termalum Spa, exista si cateva bazine termale acoperite), dupa urmatorul program: Luni-vineri: 11-23 iar sambata si duminica: 10-23. Eu am vizitat complexul termal in luna iunie 2018, de-aceea ma grabesc sa vi-l prezint si voua, ca sa ma incadrez (conform noului regulament, de altfel, foarte corect), in cei trei ani, dupa care acest review, nu mai e valabil. Dar nu va speriati, asta nu inseamna ca de anul viitor, sursa milenara de apa fierbinte de sub Campia de Vest a tarii, va seca complet. Al doilea motiv pentru care il scriu acum, in extrasezon turistic, e datorita faptului ca iarna, oamenii au tendinta sa devina sedentari, ies prea putin din casa, mananca mult si putina miscare in apa calda, nu le strica deloc. Alt motiv. Pe Facebook, pe acest gigant care (alaturi de Google) vad ca, incet, incet, absoarbe toate informatiile de pe piata (chiar si acestea, scrise acum) si cu care „nu te poti pune”, caci are mult mai multe mijloace de convingere, discut cu o colega de pe , care ma anunta ca in afara de acest complex, nu mai exista nimic altceva "termal" in orasul Timisoara, chiar daca acesta pluteste pe o mare de apa termala. Ungurii, care plutesc si ei pe aceeasi mare, au zeci de stranduri termale moderne cu care au stiut sa atraga intregul Occident reumatic al Europei. Colega mea, mai zicea ca “mai bine trecem granita si mergem acolo la bai sau la tratament”. Satu Mare, Oradea, Arad si Timisoara sunt niste “orase fericite” care au "baile termale, la picioare". Intreaga Campie de Vest a tarii se afla deasupra unor incomensurabile cantitati (resurse) de apa fierbinte, care asteapta, de milenii, sa fie aduse la suprafata. Cum au aparut acestea? Simplu! Apa de ploaie patrunde “non-stop” prin fisurile terestre si, la fiecare 33 m adancime, ea se incalzeste cu un grad, astfel incat, in adancuri, la 1800-2200 m, aceasta ajunge la 80-90 gr. C, devenind hipertermala. Apoi, prin anumite miscari tectonice sau foraje, apa calda tasneste la suprafata pamantului. O astfel de “tasneala” fierbinte exista si la Termal SPA (UMT) Timisoara. “Mare termalis nostrum” aflata in adancuri isi revarsa totusi efectele ei benefice si intr-o sumedenie de localitati autohtone, mai mari sau mai mici, ce se-ntind ca o salba ce numara nu mai putin de 20 de margele, in partea de Vest a tarii. In unele localitati s-au amenajat cateva stranduri termale (unele rudimentare), dar, lucru cert, marea fierbinte de sub talpile noastre, e insuficient exploatata. O stie tot romanul de la Decebal incoace! Cu toate ca in ultimii ani, au mai aparut in jurul strandurilor, unele amenajari (inclusiv din domeniul HORECA), la Baile termale Curtici, Sofronea, Teremia Mare, Lovrin, Calacea, Deta, Jimbolia, Baile 1 Mai, Sannicolaul Mare, Tasnad, Sarcau, Secuieni, Moneasa, Carei, Marghita, Boghis, Mihaileni, Acas, Sanmihaiu German sau la modernul hotel de cura Lotus Term de langa Felix-Oradea. Dar, ele sunt timide, fata de posibilitatile termale ale tarii noastre, ce detine, (oare degeaba?), o tremie din potentialul balnear al Europei. Daca as incepe azi sa scriu o carte despre toate statiunile balneare “in paragina” sau chiar disparute din tara noastra, cred c-ar iesi un “best seller” foarte citit dar foarte trist. Se pare ca atunci cand ai cate-un strand termal sau sarat la fiecare colt de strada, ai tendinta sa le neglijezi. Vecinii unguri, care n-au munte, n-au mare, n-au delta dar in schimb au exploatat la maximum apele lor termale, au reusit, an de an, sa ne depaseasca in privinta veniturilor din turism si chiar din turismul balnear. No comment! Dar, in orice rau e si un bine. Viata bate filmul si apa bate lemnul. Faptul ca inca nu s-a reusit exploatarea integrala a acestei rezerve strategice subterane a tarii, (potential inepuizabil, mereu regenerabil), ci doar cel de la suprafata, epuizabil si mai usor abordabil, precum e lemnul padurilor, da o oarecare sansa generatiilor viitoare. Romania este o tara “reumatica" ce se plange de dureri de “incheieturi” la orice front mai rece sau ploios ce ne tranziteaza. Marile variatii de temperaturi sezoniere (vara-iarna) dar si cotidiene (dimineata si seara e rece, la pranz e cald), ne-au transformat intr-un popor de oameni suferinzi, dar, din fericire, “natura-mama”, ne-a “pus pe tava” si remediul necesar: o sumedenie de locuri tamaduitoare. Termalum SPA se afla intr-o cladire lunga, compus din doua sectoare distincte, cu preturi diferite, unul este SPA-ul, celalalt, e destinat bailor termale. Aici exista mai multe bazine termale cu temperaturi diferite, cel mai fierbinte bazin are 39 gr. C si comunica cu un alt bazin ceva mai rece, aflat in exterior, pentru cei ce vor sa faca “bai alternante”, ce ajuta la “calirea” organismului. Aceste bai calde interioare, sunt folosite mai ales in sezonul rece. Daca doriti sa intrati la SPA, sau doriti sa va faceti un abonament sau sa beneficiati si de alte servicii, tarifele le gasiti aici: termalum-spa.ro/tarife-termalum-spa-2 . Eu ma voi referi acum insa, doar la complexul termal “estival” folosit mai ales in sezonul cald. La intrarea in complexul termal estival, (pret-25 lei/adult/3 ore, apoi mai dai 8 lei pentru fiecare ora, tariful pentru copii e de 10 lei, iar in week-end, tariful creste la 30 lei/adult si 15 lei/copil), primesti o bratara verde cu care ai acces la toate bazinele termale exterioare, sunt 3 pentru adulti si unul pentru copii si la o terasa “Cafe-Bar”, unde poti servi cate ceva. Temperatura apei in bazinele complexului, variaza intre 30 si 38 grade Celsius Noi ne-am aciuit pe langa bazinele exterioare, “de vara”. Am ocupat doua sezlonguri (in complex, sezlongurile sunt gratuite si suficiente) langa bazinul principal si nu departe de terasa “Cafe-bar”, caci apa termala, care prin caldura ei placuta, te retine un timp mai indelungat, te cam “inmoaie” si simti periodic nevoia “trezirii” la viata cu cate-o cafea. In bazinele pentru adulti, apa e grozava, uneori e mai cald in apa, decat afara. Mai ales ca, soarele de inceput de iunie, la noi in tara, nu incalzeste, decat dupa miezul zilei. In cursul saptamanii, complexul nu e aglomerat, dar in week-end, e “full”. Tot orasul e-n aceste bazine sau in cele de la Sanmihaiu German, aflat la 16 Km de oras. Aici, la Sanmihai, apa tasneste din adancuri la temperarturi de peste 90 de grade (e cea mai fierbinte apa din tara), astfel incat si aici s-a construit un complex modern cu mai multe bazine, atat exterioare cat si interioare. (vezi ultimele doua poze). Exista si o linie de autobuz, care leaga Timisoara de Sanmihaiu German, linia M36, (Directia: Sanmihaiu German - Timisoara) are 16 opriri plecand de la Drumul Cimitirului si ultima oprire la Piata Mocioni). Eu, care sunt trecut prin multe statiuni balneare din tara, (mai mari, mai mici sau chiar minuscule), (cam prin 120), pot compara usor serviciile si preturile. La strandul termal din Timisoara, vara, pretul de 25 de lei pentru (doar) 3 ore, mi se pare cam mare. In schimb confortul complexului termal, e de 4 stele! Daca stai mai mult de 3 ore, insa, totul devine scump. In general, la celelalte stranduri termale din Campia de Vest sau de prin centrul tarii, am intalnit preturi asemanatoare, dar, pentru intreaga zi. Cele cateva balaceli termale banatene ne-au prins bine ca “preludiu” pentru ceea ce avea sa urmeze: 2 saptamani de “bai de soare si de mare” in insula Thassos, unde apa nu era atat de calda precum la Timisoara, dar in schimb, aerul si nisipul, in iunie, erau cat se poate de “termale”. Sejurul din Thassos, cu plecare din Timisoara, mi s-a parut a fi cel mai ieftin sejur organizat vreodata de o firma de turism din tara, exceptand cele gratuite, oferite de “voucheriada ”. Iar aceasta “ieftineala” banateana, persistenta si greu de explicat, ce mi-a cascat mereu ochii cat cepele, alaturi de oferta naturii (baile in mare, soarele, apa limpede, relaxarea) si mancarea buna din Thassos, a fost si ea o placere-n plus, deloc de neglijat, intr-un sejur, care se vrea reusit. Dar asta va fi, o alta poveste. @Web, te rog, daca se poate, videoclipul, mersi! youtube Te-am ruga să (re)verifici coordonatele GPS ale acestei destinaţii pe harta interactivă . Ne poți spune dacă-i ok? (mărește zoom-ul cât e necesar, până la afișarea la nivel de stradă - dacă-i posibil)

Încet, dar sigur, am ajuns la articolul 200 scris pe site. Fiind un articol aniversar m-am gândit să fie dedicat unui loc foarte drag mie, Timișoarei. Cum v-am spus la întoarcerea din Croația am făcut o oprire intermediară la Timișoara, la hotel Check Inn . Ne-am dus să mâncăm la Fabrica de bere, apoi din cauza a oboselei, nu a alcoolului, am plecat direct la somn. Dar nu puteam să fiu în Timișoara și să nu vizitez locurile atât de dragi mie. La hotelul Check Inn, Check out se face la ora 12, așa că după micul dejun, ne-am permis câteva ore de plimbare prin capitala Banatului. Am pornit de la hotel și am ajuns imediat în campusul studențesc, fiind vacanță, studenții lipseau, am revăzut căminul un am stat, locurile pe care le frecventam, nu mă refer la sala de lectură. Din complex am pornit spre centru trecând podul Michelangelo, spre parcul Rozelor. Podul Michelangelo a fost construit în anul 1970, înlocuind o punte, peste Bega, din lemn. Este cel mai larg pod din Timișoara. Aici am văzut două modificări mari, față de cum lăsasem eu locul. Înaintea podului a apărut un pasaj rutier subteran, modern, care poartă același nume cu podul, iar la parcul Copiilor care se află peste drum de parcul Rozelor a dispărut gardul care-l înconjura, accesul fiind liber acum. Înainte de a ajunge în parcul Rozelor să vă spun ceva și despre râul Bega. Râul izvorește din munții Poiana Ruscă. Râul străbate Timișoara, apoi pornește spre Serbia, unde se varsă în Tisa. De prin anii 1744 s-a dorit sistematizarea Begăi. După decenii de muncă în anul 1782 s-a reușit acest lucru, astfel canalul a devenit navigabil. Lugnimea totală a porviunii navigabile era de 116 kilometri, 44 kilometri în România și 72 în Serbia. Astăzi nu mai este posibilă navigarea pe tot canalul. În Timișoara se fac plmbări cu vaporașe de agrement. Când eram student dese ori stăteam pe podul Michelangelo și priveam sportivii care se antrenau cu canoia pe Bega. Am ajuns în parcul Rozelor. Din cauza secetei trandafirii erau cam uscați. Doamne ce frumos e parcul când sunt toți trandafirii înfloriți. Parcul Rozelor este o grădină în stil englezesc și franțuzesc care se întinde pe o suprafață de 9 hectare. Bazele parcului au fost puse de doi renumiți arhitecți și peisagisti, Wilhelm Muhle și Wenceslas Niemez. Parcul a fost inaugurat în 19 iulie 1891 și a avut onoarea de a fi vizitat de către regele Franz Joseph la 16 septembrie 1891. În perioada Primului Război Mondial, parcul a fost distrus complet. Actualul parc a fost amenajat în anul 1928 de către fiul lui Wilhelm Muhle, Arpad Myhle. Noul parc a fost inaugurat în anul 1934 și era cel mai mare parc de trandafiri din sud-estul Europei. Știți că a urmat Al Doilea Război Mondial iar parcul a fost iarăși distrus. Este reamenajat între 1954-1955 moment în care se construiește și șcena din mijlocul parcului. În momentul actual în parc sunt plantați peste 1000 de soiuri de trandafiri. Am plecat din parcul Rozelor spre centrul Timșoarei. Înainte de a ajunge în centrul se trece printr-un alt parc, parcul Justiției. Aici prin anul 2000 s-a ridicat un monument dedicat celor deportați în Bărăgan. Am ieșit din parc și dăm peste două clădiri împresionante, una este clădirea Primăriei, iar a doua este clădirea Filarmonici Banatul, care găzduiește și cel mai mare cinematrograf din oraș, Capitol. Clădirea primăriei a fost construită în anul 1838. A funcționat ca și liceu comercial. Din 1946 clădirea este destinată administrației publice locale. După clădirea filarmonicii este un parc mic unde putem admira statuia cu bustul marelui nostru poet Mihai Eminescu. Trecem strada și am ajuns în centrul Timișoarei. Mai întâi facem o vizită la Catedrala Mitropolitană. Înainte de a întra în biserică, citim pe o placă comemorativă, că aici, pe scările catedralei, și-au pierdut viața mulți oameni în timpul Revoluției din 1989. Cinste eroilor! Catedrala Mitropolitană este cea mai mare biserică din oraș. A fost construită între 1936 și 1941 după planurile arhitectului Ion Trăienescu. A fost inaugurată la 6 octombrie 1946 de către Regele Mihai. Toate finisajele interioare au fost terminate în anul 1956. Biserica este construită în stil bizantin. Are nouă turle mari și patru mai mici. Turnul principal are o înălțime de 84 metri. Biserica are o lungime de 63 de metri și o lățime de 32 de metri. În interiorul bisericii încap 5000 de persoane. În turlele bisercii se găsesc 7 clopote care au o gretutate totală de 8000 de kilograme. Armonizarea lor a fost făcută de către compozitorul Sabin Drăgoi. Ieșim din catedrală și pornim spre clădirea Operei. Zona dintre Catedrală și Operă este pietonală și plină de obiective turistice. Se numește Piața Victorie dar se folosește și numele vechi de Piața Operei. Clădirile de aici au o arhitectură deosebită. Aproape toate au fost palate. Înainte de a vă spune cui i—au aparținut, vă spun că printre că aici putem admira lupoica Capitolină cu cei doi împărați, o altă statuie în centru îl reprezintă pe regele Ferdinand. Am ajuns la fântâ arteziană cu pești. Fântâna cu pești a fost construită în anul 1957 și în scurt timp a devenit un punct de atracție. Vara este un loc de care oferă răcoare turiștilor. Acum să vă spun ce palate avem în Piața Victoriei. Începem de la Catedrală spre Operă. Primul palat pe care îl întânim se numește Szechenyi. Este clădirea cu un mic turn în vărf, pe partea stângă. Palatul Szechenyi a fost construit între 1900 și 1914 de către societatea Szechenyi. Este o clădire cu patru etaje, la parter sunt spații comerciale. La etajele superiaore sunt spații de locuit. Mai multe bazoreliefuri întregesc frumusețea clădirii. Următorul palat se numește Hilt-Vogel. Clădirea paltului este lipită de paltul Szecheny, se deosebes prin culoarea exterioară. Clădirea a fost construită între 1912-1913 de către arhitectul Laszlo Szekly, în stilul Art-nouveau. Parterul, este destinat spaților comerciale iar estajele superioare sunt folosite ca spații de locuit. Continuîn pe aceiași linie dăm de palatul Merbl. A fost construit de către arhitectul Arnold Merbl în anul 1911. Imobilul dispune de 24 camere de locuit la cele trei etaje superiaore, iar parterul este destinat spațiilor comerciale. Palatul Dauerbach. Palatul Dauerbach a fost construit între anii 1912-1913 după planurile arhitectului László Székely. Clădirea este cunoscută sub numele de Palace, după cafeneaua și restaurantul Palace, carea au fost amenajate chiar la terminarea clădirii. Fațada clădirii este împărțită în cinci părți, una centrală alcătuită din trei părți, mai înaltă, care la nivelul acoperișului are trei frontoane de forma unei acolade ogivale. Cele două părți laterale au câte doi pilaștrii, iar la nivelul superior au un fronton, și un acoperiș mai scund. Paltul Neuhousz. Este opera arhitectului Laszlo Szekely. A fost construit între 1911-1912, prin îmbinarea a trei stiluri arhitecturale, ecletic, secessions și art-nouveau. Clădirea are o simetrie perfectă, iar partea din mijloc este puțin ieșită în afară și protejată de un acoperiș din aramă. Partea din mijloc este sub formă semicirculară iar sus se observă o ferestră rotundă. Parterul clădirii este destinat spaților comerciale, iar estajele superioare sunt folosite ca spații de locuit. Urmează, poate cel mai frumos palat din Timișoara, Palatul Lloyd. Aici acum este sediul Politehnici din Timișoara. Cât am fost eu student, aici avea și facultatea de chimie mai multe săli, așa că am trecut de foarte multe ori porțile acestui palat. A fost construit în stil ecclectic cu influențe seccesion între 1910-1912 după planurile arhitectului Leopold Baumhorn. Aici a funcționat la etajul I, Bursa Agricolă, societatea Lloyd, iar la etajele II și III erau locuințe. Din luxul de odinioară se mai păstrează astăzi porțiuni de lambriuri, oglinzi, rămășițe din vitralii și câteva candelabre. La parterul clădirii se afla Cafe Lloyd, înainte de război Cafe Wien, locul de întâlnire al elitei timișorene. Deasupra restaurantului sunt săli de curs și se minerea ca pe la ora prânzului să avem curs într-una din aceste săli, iar de jos venea mierosul de mâncare, nu vă închipuiți ce se întâmpla cu mintea și stomacul nostru. Lăsăm palatul Lloyd în urmă și traversăm stradă, dăm peste paltul Weiss. Palatul Weiss construit în anul 1912 se află la începutul Bulevardului Republicii. Clădirea a fost proiectată de firma Arnold Merbl, iar frontonul de Székely László. Familia Weiss a avut multe personaje cunoscute în Timișoare, ei fiind medici, industriași, intreprinzători, iar ridicarea acestei clădiri cu apartamente de închiriat a fost o afacere profitabilă. La parter sunt spații comerciale. Alt palat din Piața Victoriei este palatul Loffer. Palatul Löffler a fost construit între anii 1912-1913 de familia si firma antreprenorului Leopold Loffler, ca sediu de firmă și casă familiară pentru el și cei trei fii ai săi. Fațadele de capăt sunt cele mai frumoase. La partea superioară sub niște ferestre ovale, se văd câte două grupuri statuare. Imediat sub ele pe două nivele sunt balcoane mari. Fațada dinspre Piața Victoriei este mult mai simplă, părțile superioare ale părților care ies în afară au doar niște geamuri dreptunghiulare. Este o construcție cu 4 nivele, cu spații comerciale la parter, printre care amintesc primul Mc Donalds din Timișoara. Puțin în spatele palatului Loffer se află castelul Huniazilor. Primul castel al Huniazilor a fost construit de Iancu de Hunedoara între anii 1443 - 1447, pe ruinele unui vechi castel din secolul XIV. construit de Carol Robert de Anjou. El în urma unei vizite în 1307 a hotărât să construiască o reședință la Timișoara. Construcția a fost terminată probabil în 1315. Edificiul s-a dezvoltat în jurul unei curți patrulatere cu turnuri de colt. Iancu de Hunedoara a deținut funcția de comite de Timișoara între 1441 și 1456. El a dispus ridicarea unui nou castel, pe ruinele vechiului castel regal, grav avariat de un cutremur. Castelul nou a servit drept reședință pentru toți regii care până în 1552 au poposit la Timișoara. În perioada ocupației otomane (1552-1716), a fost reședință a comandanților militari ai Pașalâcului de Timișoara. În timpul recuceririi Banatului de catre armata imperială, castelul a fost deteriorat. După renovare a devenit cazarmă de artilerie și depozit militar. În anul 1849, revoluționarii maghiari, asediind Timișoara, au distrus castelul. Lucrările de reconstrucție și renovare s-au terminat în 1856. Partea superioară a fațadei este crenelată ceea îi conferă un aspect de cetate. Turnul castelului este de formă rectangulară, cu creneluri. Intrarea principală este flancată de doi pilaștri masivi ce au în partea superioară câte o colecție de arme specifice Evului Mediu. Din 1947, castelul găzduiește Muzeului Banatului. Din păcate, în acest moment castelul se renovează și nu se poate vizita. În fața castelului se află două felinare, sub care se pot citi în mai multe limbi, că Timișoara a fost primul oraș al Europei, care în 1884, a întrodus iluminatul public electric și al doil-ea din lume după Chicaho. Am început plimbarea nostră în centrul Timișoarei de la Catedrală și iată-ne ajinsi la Operă. Clădirea Operei a fost construită între anii 1871 și 1875, după planurile renumiților arhitecți de teatre vienezi, Helmer si Fellner. A supraviețuit 2 incendii. După primul din anul 1880, s-a păstrat forma originală, dar după al doilea din 1920 s-a construit actuala fațadă cu balcon. Astfel a dispărut fațada renascentistă, stilul păstrându-se doar pe aripile laterale. De la balconul Operei s-a condus Revoluția din 1989, și din câte știu eu tot de aici s-a citit și ”Proclamația de la Timișoara”. În acestă clădire pe lângă Opera își desfăsoară activitatea și trei teatre, român, maghiar și german, fiind singura clădire din lume care găszduiește trei teatre. Mă opresc deocamdată aici, pentru că m-am cam lungit, dar călătoria noastră prin Timișoara va continua, pentru că mai avem de descoperit multe obiective turistice. Vă rog următorul clip: https://www.youtube.com/watch?v=3_ftRB1cUGs