Bisericile de lemn din Maramureș

In cele 4 zile pe care le-am petrecut in Maramuresul istoric cu ocazia sarbatorilor pascale am vizitat si cateva biserici de lemn si manastiri din zona Sighetului. Am sa trec numai cu titlul informativ cele 2 manastiri din zona despre care alti useri au mai scris si ar fi nedrept sa repet ceea ce deja s-a spus. documentat. Este vorba de Manastirea Peri, situata la 2 km in lateral de intrarea in localitatea Sapanta, in Parcul Dendrologic Livada (!!! probabil o intelegere locala, caci in asemenea incinte nu se dau aprobari pentru constructie). Manastirea este remarcabila datorita faptului ca are cea mai mare inaltime dintre bisericile de lemn din Europa. Prima biserica de lemn a fost construita de familia din care se trage descalecatorul neamului, familia Bogdanestilor, la 1391, pe la 1700 a fost pusa la pamant in timpul revoltei antihabsburgice. Este construita din lemn de stejar inegrit. Se lucreaza in continuare la corpurile aditionale, aghiazmatar, staretie, casa de oaspeti insa slujba de tinea in mica biserica de la baza manastirii, constructie in stil bizantin, foarte sobra si modesta. Spatiul mi s-a parut foarte mare, generos, inca nu este in totalitate amenajat iar drumul care duce in soseaua de intrare in Sapanta este foarte bun. Bineinteles ca ansamblul monahal de la Barsana este sau cel putin asa mi s-a parut mie, cea mai remarcabila constructie noua din cadrul manastirilor Maramuresului istoric. Se afla pe drumul intre Sighetul Marmatiei si Sacel asezat pe un deal de unde o priveliste minunata asupra satelor inconjuratoare mi s-a dezvaluit in fata ochilor. Complexul este nou, amenajat in totalitate, cu o parcare generoasa, intrarea printr-o poarta maramureseana cu turnul cu clopotnita. Are biserica, muzeu, casa maicilor, casa duhovnicului (mica, modesta asa cum ii sta bine unui duhovnic), casa artistului, trapeza, bucatarie, ateliere, casa de oaspeti, aghiasmatar. Slujba in ziua de Paste s-a tinut in spatiul adecvat din curtea interioara unde sute de localnici si turisti, imbracati in straie de sarbatoare venisera sa se bucure de ziua luminoasa a Invierii. Am avut aici un sentiment de bucurie vazand acest lacas de cult nou, deosebit de bine ingrijit, remarcabil din punct de vedere arhitectural, cu obiecte de muzeu foarte diverse si frumos prezentate. Asezamantul transmitea o senzatie de liniste si frumusete pe care rar am intalnit-o in zilele de sarbatoare cu agitatie si dute-vino turistic. Dupa parerea mea fie si numai pentru a vizita ansamblul de la Barsana, drumul spre Maramures trebuie parcurs. Toata zona din imediata apropiere a Sighetului are cateva biserici de lemn deosebit de interesante, printre care ar trebui enumerata Biserica Cuvioasa Parasheva din Valea Stejarului, ridicata pe la 1650. Biserica BUDESTI-JOSENI aflata in localitatea care ii poarta numele cu hramul Sf. Nicolae. Nu se fotografiaza, nu se plateste intrarea. Este in Patrimoniu UNESCO. Situata la 30 de km de Sighetul Marmatiei in drumul ce trece prin Ocna Sugatag. Biserica datata la 1643 are picturi murale de la 1762. Hramul bisericii este acelasi de la intemeierea ei. In afara unei sincope intre 1999-2009 cand a fost transferata in sanul bisericii greco-catolice, de la inceputurile ei pana acum este in patrimoniul Bisericii Ortodoxe Romane. Vatra satului a fost atestata la 1361 printr-o diploma a regului Ludovic cel Mare 1326-1382 al Ungariei si Poloniei, fiu a lui Carol Robet de Anjou. Este ridicata pe o colina deasupra satului, in mijlocul actualului cimitir. Este cea mai complexa biserica de lemn, alaturi de cea din Ieud cu o vechime atat de mare din Maramures. Dimensiunile sunt generoase pentru o biserica de lemn a secolului XVII, avand lungimea de 18 m, latimea de 8 m, si inaltimea turlei de 26 m. Altarul este acoperit cu o semicalota, naos cu bolta semiclindrica suprainaltata si pronaos cu grinzi masive de lemn care sustin turnul clopotnitei. Acoperisul este din sindrila cu streasina dubla. Turnul clopotnitei are un foisor cu 3 arcade pe fiecare latura. In interior se afla o parte din zalele lui Pintea haiducul Maramuresului, care se spune ca si-a lasat in grija bisericii camasa de zale si coiful dupa lupta din 1717 impotriva tatarilor cotropitori. Despre Grigore Pintea din Magoaja 1670-1703, capitan de oaste si renumit haiduc aparator de libertate si dreptate pentru cei sarmani s-au scris carti, s-au facut filme. De altfel, in ziua cand am vizitat noi biserica, custodele astepta cu emotie vizita lui Florin Piersic care promisese ca va trece sa revada o parte din zaua haiducului pe care l-a interpretat in filmul Pintea Haiducul. Pictura interioara a bisericii este executata in culori deschise, scenele fiind separate prin dungi de culoare. Aceasta si o parte din icoane sunt de la 1762 executate de Alexandru Ponehalschi, un mare pictor, dupa nume polonez, care a executat lucrari in bisericile de lemn din zona Maramuresului istoric pe la anii 1750. A fost pictor muralist dar a executat si icoane in bisericile de la Calinesti, Serbi, Ieud-deal, Berbesti, Desesti. Dar cea mai importanta pare a fi o icoana a Maicii Domnului cu Pruncul din Manastirea Barsana, lucrata in 1751. Icoanele pictate pe panouri sunt amplasate pe tampa apoi urmeaza cei 12 apostoli pe arcade si pe centru Isus pe tron avandu-i pe laterale pe sf. Ioan Botezatorul si Fecioara Maria. Mai sunt cateva picturi ale acestui pictor, lucrate in aceasi tenta bizantina aflate in naos si pronaos. Pictura absidei altarului este mai recenta si a fost executata pe la 1812, cu orientare baroca de catre pictorul Ianos Opris. In biserica mai sunt icoane pe lemn vechi de mare valoare, pe sticla din secolul al XVII-lea, stergare autentice lucrate remarcabil la razboi si cu acul. Usa bisericii este autentica si este o lucratura exceptionala Iconostasul este de asemenea o lucrare deosebit de frumoasa, al doilea rand de usi imparatesti are ornament floral cu chipurile celor 4 evanghelisti si dateaza tot din sec. XVII-lea. La loc de cinste se afla expusa in fata altarului o cruce descoperita in 1998 de un profesor, localnic din Budesti, se spune in timpul Postului Pastelui. Lemnul in care a fost gasita crucea a fost adus din zona invecinata numita Magura Brebului. Lemnul nu a putut fi taiat nici macar cu drujba sau securea. Biserica in ansamblul ei este deosebit de frumoasa. La 6 km distanta in munte se afla schitul Budesti cu hramul sf. Imparati Constantin si Elena, reiinfintat in 1994, pe locul unei vetre monahale din sec. XV-XVI., constructie noua. Drumul parcurs din sosea nu este bun, este accidentat, putin spus, insa peisajul suficient de salbatic care te inconjoara face prin frumusetea lui sa iti treaca supararea prafului care pudreaza abundent masina. Din pacate Biserica de lemn din IEUD, constructie din sec. XVII-lea intrata in patrimoniul UNESCO era inchisa. Drumul care duce la ea traverseaza un podet si se afla chiar in vatra satului. Insistenta noastra telefonica de a ruga custodele sa ne deschida nu a avut rezultat. Pentru a ne trece supararea am vizitat noua constructie de la Ieud, Biserica de lemn avand hramul Sfintii Trei Ierarhi. Este situata pe un deal de unde o frumoasa panorama a zonei inconjuratoare spre Ieud, la 2 km distanta ne-a bucurat privirea. Constructia a inceput in 2003 pe vatra unei vechi biserici de lemn si are si o casa monahala. In satul apropiat CALINESTI exista de asemnea o biserica de lemn din secolul XVII. Un indicator modest ne-a ajutat sa o depistam. Din pacate si aceasta era inchisa. In fata ei, doua maramuresence ceva mai in varsta stateau de vorba. Una dintre ele ne-a invitat sa-i trecem pragul casei. O casa modesta din lemn cu stergare autentice, lavita si perne de pe vremea bunicii mobilau incaperea. Ne-a indemnat sa servim din putinul pe care il avea pe masa, cateva oua si o prajitura. Ramasese singura, sotul ii murise si mai avea un nepot care trecea rar pe la ea. Nu s-a plans de nimic, nici de saracie, nici de boala sau varsta cu toate ca se deplasa greu, ci numai de singuratate. A fost pentru mine momentul emotionant al acelei zile. Ce pot spune, decat ca m-am gandit cati batrini sunt singuri, uitati de lume si de viata in catunele noastre stramosesti, ramasi acolo parca marturie ca vesnicia intradevar s-a nascut la sat. in BOGDAN VODA, biserica veche de peste 500 de ani statea trista si uitata, inchisa si umilita de surata ei mai noua, constructie majestuoasa, cu pictura interioara temerara, violenta, coplesitoare si opulenta, constrastand puternic cu zona istorica a Maramuresului. Biserica de lemn construita la 1718 are hramul Sf. Nicolae. Initial a existat o bisericuta din lemn din sec. XIV-ea, a fost distrusa, construita o alta in 1717 distrusa si aceasta de foc. Un an mai tarziu locuitorii din Cuhea, astazi localitatea Bogdan Voda au ridicat biserica actuala din lemn, acoperita cu sindrila. Vizitarea bisericilor de lemn din zona Maramuresului mi-a prilejuit marea bucurie de a ma afla parca in miezul unor secole trecute dar neuitate. Din pacate nu acelasi lucru pot spune despre cei care ar trebui sa se ocupe de supravegherea si promovarea acestor obiective istorice si culturale, adevarate comori ale neamului pe care nu reusim sa le valorificam la deplina lor valoare. va doresc tuturor vacante frumoase il rog pe web daca poate introduce un cantec maramuresan si ii multumesc anticipat.

În comuna Budeşti, amplasată pe versantul estic la Munţilor Gutâi se ajunge fie venind din nord din Sighetul Marmaţiei prin Vadul Izei şi mai apoi prin Călineşti fie din Baia Mare prin Baia Sprie, Cavnic şi apoi în Ruptura faci stânga, prin Pasul Neteda, direct spre Budeşti. Biserica Sfântul Nicolae din Budeşti este exact în mijlocul comunei, amplasată în susul dealului, într-un cimitir, vis-a-vis de sediul primăriei, a şcolii şi a căminului cultural şi este ascunsă de un rând de brazi foarte înalţi. De fapt tot satul Budeşti este amplasat pe un versant al dealului Muncelu, în partea cea mai de jos a lui curgând pârâul Cosău. Ne apropiem dinspre Călineşti şi când ajungem în centrul urbei, reducem viteza deoarece urmează o curbă foarte strânsă la dreapta iar şoseaua urcă foarte abrupt. Vedem nişte table informative pentru obiective turistice şi oprim în faţa cimitirului. Cu greu zărim biserica printre brazi. În faţa noastră opresc doi motociclişti echipaţi „ultimul răcnet”. Sunt din Germania, nemţi. Ne dăm seama după plăcuţele de înmatriculare. Mai opresc două maşini, una de Bucureşti şi una de Braşov. Domeniul cimitirului şi al bisericii sunt înconjurate de un gard din scânduri de lemn, postate vertical, şi care gard are o fundaţie cam de o jumătate de metru, din piatră prinsă în ciment iar deasupra fiind dotat, ca şi orice construcţie din Maramureş, cu un mic acoperiş în două ape, pe toată lungimea lui, realizat din şindrilă de brad în formă de coadă de rândunică alungită. Poarta de la intrare este realizată în stilul tipic locului, din lemn înnegrit, având trei stâlpi de susţinere, din lemn masiv, pe care sunt sculptate modele caracteristice zonei Maramureşului, cercuri cu cruce, „v”-uri şi alte diferite forme, toate dispuse sub formă de bare lungi, în relief, care imită modelul unei funii împletite. Modelul crucii este nelipsit, fiind vorba despre un aşezământ spiritual. Poarta este, desigur, şi ea dotată cu un acoperiş realizat tot din şindrilă de brad în formă de coadă de rândunică, de data aceasta modelul scurt. În partea dreaptă a porţii, plasată în cimitir şi vizibilă din stradă, este o troiţă cu o cruce de lemn pe care este Domnul Isus răstignit, care troiţă are şi ea un acoperiş. Citim pe panoul informativ şi aflăm, printre altele că această biserică, foarte veche, adăposteşte cămaşa lui Pintea. Intrăm pe poartă şi pentru a ajunge la biserică trebuie să urcăm pe mai multe trepte făcute din pietre de codru, prinse în ciment. Multe trepte! Pe dreapta şi pe stânga sunt morminte cu cruci frumoase, unele din marmură albă sau neagră, altele din lemn. Printre morminte sunt plantaţi foarte mulţi copaci de la pomi fructiferi, în special pruni, până la brazi. Brazii sunt foarte înalţi, ceea ce înseamnă că îşi duc veacul în cimitir de multă vreme pe când pomii fructiferi par mai tineri ceea ce înseamnă că au fost plantaţi doar de câţiva ani. Totuşi, spaţiul dintre morminte este plin de buruieni şi bălării, ceea ce-i oferă cimitirului aspectul de neîngrijit. Păcat! Urcăm încet treptele, citind, în treacăt, numele înscrise pe crucile mormintelor. Pe cum ne apropiem de capătul de sus al treptelor, începe a se vedea tot mai mult din construcţia bisericii. Ajungem sus, lângă biserică şi pe dreapta, între morminte, ne atrage atenţia ultima cruce din marmură neagră pe care este o fotografie cu o femeie, stând în picioare, îmbrăcată în port popular tradiţional: „Aici odihneşte Chindriş Lenuţa”. Asta este. Să-i fie ţărâna uşoară! Toţi mergem acolo! Biserica, destul de mare, este construită din lemn negru şi fiind amplasată în pantă, mai multe rânduri, suprapuse, de piatră, sunt puse în partea din vale pentru ca aceasta să stea în plan orizontal. Îmbinările, dintre bârnele care compun pereţii acesteia, sunt realizate fără cuie sau icuri de lemn ci doar prin cioplirea complementară a capetelor ce trebuie îmbinate, realizându-se astfel pereţi de o structură foarte compactă, rezistenţi şi trainici. Pe alocuri, lemnele care compun fundaţia acesteia, sunt ţinute apropiat cu ajutorul mai multor platbande de metal negru, lucru care strică oarecum din măiestria îmbinărilor dintre elementele componente. Fundaţia, pe care stă întreaga biserică, este astfel realizată încât oferă posibilitatea ca aceasta să fie mutată din locul în care este amplasată, dacă se doreşte, fără a fi necesară demontarea construcţiei, însăşi amplasamentul actual părând a fi improvizat, având senzaţia că biserica a fost adusă de altundeva, ulterior. Poate că aşa şi este! Acoperişul este din şindrilă de brad în formă de coadă de rândunică şi este de o realizare oarecum diferită faţă de a altor biserici, deoarece are două trepte, înălţând astfel foarte mult corpul clădirii în detrimentul turnului. Turnul este foarte scurt, comparativ cu al altor mănăstiri sau biserici din zonă, dar lucru iarăşi deosebit, deasupra nelipsitului foişor, din partea superioară, ca aspect inedit, sunt plasate patru mici coifuri, în jurul coifului principal pe cele patru colţuri ale bazei acestuia. Aceste mici coifuri au fiecare amplasată, în vârf, câte o cruce, de mici dimensiuni. În schimb, în vârful coifului principal al bisericii este o cruce mare de care este legat şi un paratrăsnet pentru a feri lăcaşul sfânt de furia focului ce curge din cer pe timp de furtună. Pe dinafară, de jur împrejur, sub streaşina de jos a bisericii, sunt amplasate tablouri înrămate ce prezintă judecarea şi răstignirea lui Isus. Tablourile sunt amplasate cumva într-o ordine cronologică începând de la intrare şi mergând spre stânga de jur împrejurul bisericii. Interesant, pentru că biserica pe timpul slujbei de Învierea Domnului, de obicei se înconjoară prin partea dreaptă. Mda! Sprijinită de un perete al bisericii, culcată pe o parte, era o scară foarte mare cu care, pusă în picioare, se ajunge aproape până la baza turnului sau până la coama acoperişului, utilitatea ei logică fiind de a repara acoperişul în caz de nevoie. Deşi biserica este destul de lungă, pe lateralul acesteia, am observat doar trei ferestre, destul de mici, trei fiind şi pe partea cealaltă şi încă una amplasată undeva în spate. Numărul mic de ferestre, raportat la dimensiunea clădirii, te duce la bănuiala unui interior foarte întunecat, sărăcăcios în iluminat natural. Intrarea în biserică este amplasată în partea opusă scărilor, pe care se urcă de la şosea, de parcă biserica ar fi fost construită cu spatele la intrarea în cimitir. Sau intrarea în aria cimitirului a fost construită în spatele bisericii. Cine ştie? În faţa bisericii este o cruce din marmură cu Domnul Isus răstignit, datând de prin anul 1890, din păcate năpădită de buruieni şi arbuşti. În stânga un mic foişor, chiar foarte mic în care încape doar două trei persoane, în care se ţin slujbele afară, când este cazul. Acesta are un acoperiş realizat din şindrilă de brad în formă de coadă de rândunică care se sprijină pe patru stâlpi din lemn foarte frumos sculptaţi. Sub nivelul acoperişului este amplasată, ca o fustă, o înşiruire de ornamente din lemn formând prin îmbinare forma crucii. În interiorul foişorului mai era o masă de lemn şi o cruce cu Domnul Isus răstignit. Ajungem şi la intrarea în biserică unde, în partea stângă prinsă în două şiruri de lanţ, atârna o toacă iar în partea dreaptă a intrării erau două afişe mari, unul cu istoricul bisericii şi unul cu schema de construcţie a acesteia. Uşa de la intrarea bisericii, după cum arăta, bănuim că este cea originală fiind modest sculptată, în schimb tocul uşii impresiona prin minuţiozitatea sculpturilor care-l împodobeau. Şi aici se termină povestea mea. Sau mai bine zis prima parte a ei, motivul fiind că uşa de la intrare zăcea ferecată cu două lacăte chinezeşti, noi nouţe, de o dimensiune descurajantă pentru orice om cinstit. Sub cele două afişe, cu informaţii despre biserică, vedem o foaie de hârtie tip A4 trasă într-o folie de plastic, pentru a fi ferită de intemperii, pe care erau scrise trei numere de telefon şi care ne informa că pentru a intra în biserică trebuie să sunăm la unul din ele. Suntem mai multe persoane, familii, printre care şi unul din cei doi nemţi care au venit cu motocicletele. Acesta, înalt, grizonat, aducea ca imagine a cavaler teuton, fiind înarmat cu un aparat de fotografiat, imortalizând biserica din aproape toate unghiurile posibile. Se uită la mine şi mă întreabă, într-o engleză perfectă, ce-i cu lacătele şi dacă se poate vizita biserica. Ridic din umeri. Zâmbeşte întrebător şi arată cu mâna semnul acela de „dat cu jula”, vrând parcă să ghicească motivul ferecării zeloase a intrării. Îi explic faptul că motivul principal al celor două lacăte este că biserica adăposteşte, printre altele, şi cămaşa lui Pintea. Ridică din sprâncene a semnul întrebării. Îi spun că Pintea a fost un haiduc, care lua de la bogaţi şi dădea la săraci..., bla, bla, bla. Continuă să se uite încruntat la mine aşa că folosesc comparaţia supremă: Pintea a fost un fel de Robin Hood de România. Fruntea i se descreţeşte şi devine foarte interesat. Ne conversăm spunându-i şi chestia că trebuie sunat pentru a avea acces în biserică. „Hai să sunăm” îmi spune, în engleză. Îi răspund că, probabil, va trebui să plătim o taxă de intrare şi că trebuie să aştepte pentru că mi-am lăsat telefonul în maşină. Îmi spune că nu contează, plăteşte el pentru tot, şi-mi întinde telefonul lui. Formez toate cele trei numere la rând. Dezamăgire totală! La celălalt capăt adresanţii refuză să ne răspundă. „Poate altădată” spune şi coboară dezamăgit la colegul lui care-l aştepta la intrarea în cimitir. Mai stăm câteva minute şi plecăm. De fapt pleacă toată lumea. Dezamăgită! Dar perseverenţa este cheia succesului. Revenim peste două zile. Mergem glonţ la intrare. Aceeaşi coală A4, doar că în dreptul a două numere de telefon scria „concediu”. Sunăm la singurul număr de telefon disponibil şi ne răspunde un bărbat care ne asigură că în cel mult 10 minute va veni cineva să ne deschidă. Foarte repede apare o femeie, îmbrăcată în port popular maramureşean, cu un inel mare plin de chei. Ne dă bineţe şi ne spune că intrarea costă 3 RON de familie şi este interzisă utilizarea blitzului în biserică. Deschide lacătele, trage o siguranţă interioară, printr-o gaură a uşii şi intrăm. Scăpăm instinctiv un „Uau”. Pereţii sunt plini de picturi parcă de când lumea, din păcate deteriorate pe porţiuni foarte mari iar locurile nepictate sunt acoperite cu icoane pictate pe lemn. Foarte multe icoane! „Se lucrează la restaurare” îmi zice femeia. Câteva bănci vopsite în albastru completează nefiresc decorul. De fapt sunt doar câteva locuri pentru stat jos. Din tavan atârnă un candelabru din lemn sculptat de provenienţă mai recentă şi o funie albastră care dispare printr-o gaură în sus. Încăperea bisericii este despărţită în două de un perete de lemn, cu spaţii libere, în care se află grilaje de metal de diferite forme. În biserică, aşa cum am bănuit când am văzut ferestrele mici ale acesteia, este semi-întuneric, cele câteva ferestre fiind foarte zgârcite cu lăsatul luminii înăuntru. Deasupra uşii de la intrare este un balcon în care erau mai multe prapuri şi pe marginea căruia erau atârnate mai multe icoane pictate pe lemn. Undeva în lateral, sub nivelul ferestrelor, văd câteva desene, reprezentând flori stilizate de parcă ar fi realizate de cei care desenează pereţii cu graffitti. Interesant! Cămaşa lui Pintea, postată pe un perete din stânga intrării şi protejată de sticlă, este aproape invizibilă fără a fi luminată. Femeia încearcă să aprindă lumina dar nu este curent. Mai stăm câteva minute, timp în care fotografiez obiectele mai aproape de lumină, icoane, altarul şi desenele de pe anumiţi pereţi, mai vizibile. Greu de descris frumuseţea şi unicatul picturilor şi al icoanelor. Altarul este foarte simplu. Mă apropii de el şi îmi atrage atenţia o bucată de lemn, de fapt o bucată de trunchi de copac, protejată de o sticlă, despicată în două şi în mijlocul ei, măduva copacului a crescut în formă de cruce. Pe o foaie de hârtie scrie şi istoria ei, cum că ar fi fost găsită de un localnic, bla, bla bla. Femeia se apropie de noi şi ne spune povestea trunchiului de copac în care a crescut o cruce. Mă scuzaţi dar eu sunt mai sceptic. Fără supărare. În astfel de situaţii, cu multă indulgenţă, mai repede dau credit coincidenţelor decât minunilor. O fotografiez. Pentru curioşi dar şi pentru posteritate. Ca şi o observaţie proprie, o cruce de metal încinsă în foc şi prinsă între două bucăţi de lemn lasă exact aceleaşi urme. Doamne iartă-mă! Între timp vine curentul şi vedem în detaliu şi cămaşa lui Pintea. În partea de sus este prins de panou și un coif, din metal, care se spune că ar fi aparținut aceluiași mare erou național. Cămașa este din zale de metal şi mă surprinde pentru că seamănă cu o cămaşă de protecţie în timpul luptelor. Surpriza vine de la faptul că mă aşteptam să văd o cămaşă din material. Stau, de ceva vreme, în fața cămășii lui Pintea și o privesc tăcut. Are și glugă, croită tot din zale de metal, pentru a-i proteja capul și gâtul în timpul bătăliilor... sau al atacurilor asupra boierilor. Ups! Undeva, în străfundul minții, câțiva neuroni, rebeli, încep să se agite, punându-mi rotițele creierului la lucru și tulburându-mi liniștea contemplativă. La început apar câteva idei, frânturi de fapt dar știu că, de obicei, când se întâmplă așa ceva, sigur ce va urma este de rău, ca idee de interpretare și analiză, doresc să zic, pentru orice obiect ce se află în acel moment captat în fața ochilor și se află prins în mrejele atenției mele. Gândurile raționale și care par logice, unele acceptate ca și cutume, închegate în urma zecilor de ani petrecuți pe băncile școlilor, în urma nenumăratelor ore de istorie, filme istorice, articole citite și tradiții păstrate, încearcă să acopere revolta neuronilor insurgenți, sprijinindu-l pe Pintea: ”Haiducul Pintea..., Pintea, haiducul..., lua de la bogați și dădea la săraci... ”. ”Ceeeee, haiduc, măi frate? ”, îmi rup șirul gândurilor neuronii revoluționari, cu o frază șocantă, asemeni unei petarde aruncată în mulțime. Hop s-a închegat și primul gând rebel. ”Tu știi ce înseamnă a lua, cu sensul de a-ți însuși ceva? ”. ”Înseamnă a lua, un lucru sau obiect care este fără proprietar! Atenție, fără proprietar! De exemplu iau o piatră de pe drum, sau un măr dintr-un copac, al nimănui. Și-atunci, cum se împacă definiția asta, cu definiția verbului alăturat eroului Pintea, verbul „a lua”, probabil bani de la bogați! Păi, ce? Banii erau fără stăpân, ai nimănui? Erau ai cuiva iar Pintea îi lua cu forța sau utilizând forța. Ăla este, în cel mai bun caz, FURT! Pentru că, de banii sunt luați cu forța de la o persoană cărora le aparține, se cheamă tâlhărie, iar cei care procedează astfel au denumirea de TÂLHARI! Tâlhari la drumul mare! ”. Încerc să raționez logic. În definiția cuvântului haiduc este, într-adevăr, faptul cum că ar fi o persoană în afara legii dar el se ocupa cu jaful nicidecum cu tâlhăria... Și așa, la concluzia la care am ajuns, e de rău! Atât cuvântul ”jaf” cât și ”tâlhărie” presupune violență în acțiune iar diferențele subtile, dintre sensurile lor, îmi scapă. Mă încrunt fără să-mi dezlipesc ochii de la cămașa din zale de metal. Voi avea o revoltă în minte. Micșorez ochii și apelez la logică și cunoștințele istorice. ”Da, dar dădea la săraci, era ca un fel de revoltă socială”, încerc, timid, o justificare. ”Foarte bine, îmi zic neuronii rebeli, dar tot tâlhărie se chema, și în acele vremuri. Așa se numea procedeul utilizat de eroul tău prin care obținea banii de la bogați! ” ”Da, dar boierii, sau asupritorii, luau cu japca, de la săraci, punând biruri înrobitoare, era o societate nedreaptă! ”, încerc din nou un contra-atac. ”Asta e tare frate! Numeşte tu o societate „dreaptă”! Este vreuna? Ei, vezi! Și de ce nu se revoltau țăranii? . Înseamnă că țăranilor, ori le convenea, ori le lipsea curajul să se împotrivească. Atunci stai și suportă, nene! Sau vrei să spui că termenul ”tâlhărie”, din Codul Penal, sau ce lege o fi fost în vremurile acelea, dobândește conotații diferite funcție de scopul acțiunii sau destinația banilor obţinuţi astfel, numind făptașul haiduc sau tâlhar, erou sau pungaș? ” îmi zic obraznicii de neuroni. Capul îmi cade pe umărul drept, ochii sunt pe jumătate închiși iar buzele strânse. Deja mă simt iritat și caut argumente iar nesimțiții de neuroni rebeli îmi fredonează într-una în cap, țopăind parcă de bucurie, pe ritmul unei melodii copilărești, cuvintele: ”Tâlhari la drumul maaaare, tâlhari la drumul maaare!!! ”. ”Mai stai? ”. Întrebarea soției îmi întrerupe șirul gândurilor. ”Vin și eu”. Un ultim gând îngenunchează și frageda rezistență care a mai rămas: ”Când Pintea a fost eliberat din închisoarea de la Satu Mare - Sătmar, în actul de eliberare negociat, nobilul conducător al cetății a interzis, tuturor locuitorilor, ca haiducilor să li se mai spună tâlhari! ”. Colac peste pupăză, urmează şi lovitura de graţie: „Cei din Baia Mare spun că asta nu-i a lui Pintea, ci aia de-o au ei acolo este aia originală” îmi zice femeia. „Mai este una? ” întreb eu. „Da, la Baia Mare” îmi zice. „Păi şi care-i adevărul acuma? ” întreb pe un ton descurajant, ca şi cum aş fi dorit să spun: „Las-o încolo de treabă, şi asta-i neclară? ” Aceasta mă priveşte cu ochi mari, încurcată, şi ca răspuns ridică din umeri. Mai trag câteva cadre, plătim intrarea şi ieşim din biserică. Afară este soare şi frumos. Femeia rămâne să închidă „micul tezaur”. O fi da? O fi ba? Oricum ar fi, revoluția neuronilor a reușit!

Situată în inima Maramureșului, la întretăierea drumurilor 109 F și 186 B și la circa 30 km sud de Sighetu Marmației, comuna Budești, cu cei aproape 3.000 de locuitori ai săi, se mândrește cu o așezare pitorească la poalele Munților Gutâi, fiind înconjurată de șapte coline. Motiv pentru care vicarul Tit Bud i-a dat în 1899 porecla „mica Romă” . Nu numai așezarea frumoasă este motiv de mare fală printre localnici, ci și istoria satului reședință de comună, atestat documentar încă din 1361 într-un act emis de regele Ludovic cel Mare. Iar bisericile din lemn sunt cele care atrag aici cei mai mulți vizitatori. Sunt două ‒ Budești Josani și Budești Susani, ambele cu hramul Sfântului Nicolae, iar prima dintre ele a fost inclusă în 1999, alături de alte 7 locașuri de cult maramureșene, în Patrimoniul Mondial UNESCO. Și, evident, pe ea am vizitat-o în circuitul din august 2024 făcut în nord-vestul țării. Biserica a fost construită, potrivit tradiției locale, în 1643 pe o colină mică din centrul satului, și în ciuda demersurilor insistente făcute de greco-catolici, a rămas din 1948 în administrarea Bisericii Ortodoxe Române. Este un edificiu impunător prin dimensiuni (lungime 17 m, lățime 8 m, înălțimea turnului 26 m), fiind cea mai amplă biserică de lemn din Maramureș. După ce am trecut de poarta maramureșană sculptată în lemn a curții, am urcat panta domoală pe cărarea cu trepte mărginită de crucile cimitirului, având răgazul de a admira proporțiile armonioase ale clădirii ridicate exclusiv din lemn de stejar, cu turnul clopotniță flancat de alte patru turnuri mici în stil gotic (element singular în arhitectura regională) și cu acoperiș din șindrilă în două ape. În interior suntem așteptați de o ghidă care ne furnizează informații despre istoria lăcașului. Aflăm că acesta s-a păstrat aproape nemodificat până în zilele noastre, cu excepția unor intervenții din 1922 la pictura murală. În cea din naos și pronaos, alcătuită din registre în culori calde, luminoase, despărțite prin dungi, se remarcă stilul postbizantin al autorului, Alexandru Ponehalschi din Berbești, o cunoscută personalitate artistică a Maramureșului din secolul al XVIII-lea. Acesta s-a inspirat din miniaturile manuscriselor studiate și în lucrările sale recunosc diverse reprezentări biblice: cei doisprezece apostoli, Iisus pe tron flancat de Maria și Ioan Botezătorul, prooroci, Fecioara cu Pruncul, Iisus pe cruce, Coborârea de pe cruce etc. Întreg ansamblul este de o frumusețe calmă care îndeamnă la meditație și reculegere O inscripție din 1762 menționează că Ponehalschi a pictat și o mare parte din icoanele bisericii. Din păcate, pânza pictată pentru bolta naosului nu mai există; a dispărut în condiții obscure. În schimb, ghida ne atrage atenția asupra absidei altarului, pictată în stil baroc în 1812 de un alt meșter zugrav, Ioan/Ianoș Opriș, cel care a realizat și icoana Încoronarea Mariei de pe masa altarului. Tot din explicațiile ghidei aflăm că biserica păstrează un manuscris din 1648, numeroase cărți religioase, o valoroasă colecție de icoane pe sticlă, precum și multe icoane pe lemn datând din seolele XVII-XVIII și chiar mai vechi. Printre acestea se numără o icoană a Sfântului Ioan Botezătorul ajunsă la Budești de la o biserică ridicată înaintea veacului al XV-lea într-o zonă apropiată aparținând astăzi Ucrainei. În fine, un ultim amănunt: în biserică sunt expuse și câteva zale din ceea ce se presupune a fi fost cămașa faimosului haiduc Pintea Viteazul. La fel ca la Surdești, și aici zestrea artistică e completată de obiecte care țin de meșteșugurile populare (cergi, ștergare brodate), o împletire dintre religios și laic ce pune și mai bine în valoare acest magnific exemplu de arhitectură și pictură veche românească.

Satul Budești aflat la poalele Munților Gutâi, pe Valea Cosăului, la 45 km de Baia Mare și 27 km de Sighet, așezare străveche, menționată într-un document emis în 1361 de Ludovic cel Mare (regele Ungariei și Poloniei), păstrează în zilele noastre două adevărate tezaure de artă veche românească - Biserica de lemn Budești-Josani și Biserica de lemn Budești-Susani. Biserica de lemn din Budești-Josani, cu hramul Sf. Nicolae, datând din anul 1643, o construcție impunătoare în vremurile sale de început, importantă și astăzi pentru picturile sale murale deosebite, a fost inclusă pe Lista patrimoniului mondial UNESCO în 1999. După vizita la Biserica de lemn din Șurdești faimoasă pentru înălțimea sa de 72 m, în drum spre Mănăstirea Bârsana, am poposit la Budești pentru a vedea încă o biserica monument - Biserica de lemn Budești-Josani. Autocarul ne-a lăsat în centrul satului, vis-a-vis de școală, lângă delușorul pe care se află biserica și cimitirul. Intrarea în incintă se face printr-o poartă de lemn, tipic maramureșeană, alături de care se află o troiță de dată ceva mai recentă, foarte frumos sculptată în lemn. Dincolo de poartă aleea începe să urce, treptele scării de piatră fiind în mai multe locuri deteriorate. La exterior, pe peretele vestic, în dreapta intrării, în română, engleză și franceză, un panou prezintă succinte informații, precum și planul bisericii. Lăcașul de plan dreptunghiular, cu absida altarului poligonală, unul dintre cele mai mari lăcașuri de lemn din Maramureșul istoric (18 m lungime, 8 m lățime și 26 m înălțimea turlei) a fost construit din lemn de brad și de stejar și este împărțit în cele trei încăperi tradiționale - altar, naos și pronaos. Acoperișul bisericii este din șindrilă, cu pante repezi și streșini duble, element important pentru protejarea pereților de umezeala provenită din ploi și din zăpezi. Deasupra pronaosului se înalță turnul clopotniță, având în partea superioară un foișor pătratic cu câte trei arcade pe fiecare latură. Ca și la Biserica de lemn din Șurdești, turla bisericii din Budești este încadrată de patru mici turnulețe, ceea ce semnifică faptul că în această comunitate sfatul bătrânilor avea drept de judecată și de condamnare la moarte a celui vinovat. În interior, primele lucruri care îmi atrag atenția sunt scara sculptată în trunchiul unui singur stejar, aflată în pronaos, precum și țesăturile mițoase, din lână, care acoperă podeaua și băncile lungi, de lemn. Pictura interioară alcătuită din scene despărțite între ele prin dungi colorate, precum și unele dintre numeroasele icoane care se află în biserică, datează din 1762 și se datorează în bună parte meșterului zugrav Alexandru Ponehalschi, cel care a pictat mai multe biserici maramureșene. Absida altarului a fost pictată în manieră barocă mai târziu, în 1812, de Ianoș Opriș. Tot el a pictat icoana "Încoronarea Mariei" de pe masa altarului. Pictura catapetesmei este cea care s-a păstrat cel mai bine. În rest, se remarcă porțiuni șterse sau parțial scorojite. Deasupra icoanelor împărătești, în mijlocul celor 12 apostoli, icoana Deisis îl reprezintă pe Isus așezat pe tron, având de o parte pe Maica Domnului, iar de cealaltă pe Sf. Ioan Botezătorul. Mai sus remarcăm un șir de medalioane înfățișând prooroci, având în centru pe Maria cu Pruncul Isus în brațe. În partea cea mai înaltă a catapetesmei observăm scenele Isus pe cruce, Coborârea de pe cruce și Plângerea lui Isus. Observând că bolta naosului nu are decor, am fost informați că inițial aceasta a fost împodobită cu pictură, dar ulterior pânza pictată a fost smulsă și a dispărut. Pe pereții naosului sunt redate scene din Vechiul și Noul Testament, iar în pronaos se pot vedea Judecata de Apoi și Patimile lui Isus. Pe pereții naosului și pronaosului, peste pictura parțial ștearsă, sunt atârnate icoane vechi, datând din sec. XVI-XVIII, unele dintre ele împodobite cu ștergare lucrate manual. Pe lângă aceste icoane de lemn, biserica mai păstrează și o valoroasă colecție de icoane pe sticlă. În Biserica de lemn din Budești sunt și alte elemente care atrag atenția curioșilor. Protejat de o vitrină, poate fi văzut un trunchi de lemn tăiat de-a lungul, pe fiecare dintre cele două jumătăți putându-se vedea o cruce evidențiată cu claritate în structura lemnului. Însemnarea de alături este destul de lămuritoare. Crucea a fost descoperită de profesorul Tepei Mihai din Budești, la 30 martie 1998, într-un buștean adus din Măgura Brebului cu șase zile mai înainte. Aici trebuie să fac o mențiune. La toate obiectivele pe care le-am vizitat în cadrul circuitului Maramureș și bisericile de lemn nu am avut vreo interdicție privind fotografiatul. Nici la Biserica de lemn din Budești nu ni s-a interzis fotografiatul, atâta doar că doamna ghid local era cu ochii pe noi tot repetând: "Nu filmați! " și "Nu bliț! ". Lumina în interior fiind destul de slabă, se înțelege de ce multe poze nu ne-au reușit. În locul imaginilor mele neclare, prefer să atașez o imagine din internet înfățișând crucea descoperită în trunchiul acelui copac. Același lucru s-a întâmplat și în cazul cămășii de zale a legendarului haiduc maramureșean - Pintea Viteazul - care se păstrează într-un loc discret, ferit privirilor, în stânga intrării. Se spune că vestitul haiduc însuși a lăsat cămașa de zale și coiful la Biserica din Budești. Și se mai spune că atunci când s-a filmat "Pintea", actorul care îl întruchipa pe eroul maramureșean, Florin Piersic, pentru un plus de autenticitate, a dorit să îmbrace această cămașă de zale. La statura lui... n-a fost posibil. Multe povești despre Pintea Viteazul am auzit cu prilejul acestei vizite, în biserică, dar și în timpul deplasării cu autocarul prin Pasul Gutâi, către Baia Mare. Despre Pintea Viteazul - Grigore Pintea originar din satul Măgoaja (1670-1703), căpitan în armata lui Francisc Rákóczi al II-lea, știe toată lumea. Cel puțin din legende. Istoricul Nicolae Densușianu îl consideră "unul dintre cei mai însemnați români din secolul al XVII-lea". La porțile Cetății Baia (Baia Mare de astăzi), în urma unei ambuscade, Pintea a fost împușcat mortal, în fața porții de sud a orașului, în apropiere de Turnul Măcelarilor pe care l-am văzut și noi. La 16 km de Desești, în munți, în drum spre Baia Sprie, străbătând Pasul Gutâi (numit și Pasul Gutin sau Pasul Pintea), într-o curbă accentuată, puțin mai jos de Hanul "Pintea Viteazul", am văzut și Mormântul lui Pintea. Nu știu dacă este un mormânt adevărat sau doar un cenotaf, dar pentru întregirea imaginii viteazului haiduc și chiar a legendei care încă mai circulă prin lume, mormântul lui Pintea Viteazul este un adaos benefic unui circuit în Maramureș. Pe placa albă, de marmură, se poate citi: "Legenda spune că Pintea Viteazul a cărui viață a fost curmată de uneltirile nobililor din Baia Mare, la 7 august 1703, a fost înmormântat în acest loc de către oștenii săi. "

Week-end prelungit în Maramureș: minunat! Deși cam intuiam despre ce e vorba nu am luat măsuri de dinainte (nu, nu mă refer la diametrul burții sau la cât bate cântarul) ci să țin post așa, cam vreo săptămână înainte! Așa că am pățit-o, m-am întors cu 3-4 kile în plus, așa-mi trebuie! Dar să o luam metodic. Cabanele Rus sunt situate cam la jumătatea distanței dintre Cavnic și Budești, izolate, nu-s în sat sau așa ceva, sunt lângă drum însă nu foarte aproape de acesta, este o distantă suficientă astfel ca traficul să nu fie deranjant. Și, foarte important, distanță suficient de mare ca să nu deranjezi pe alții, e un loc fain. E ca un complex turistic, sunt mai multe cabane, foișoare și construcții, unele din ele încă neterminate. Este loc pentru mai bine de 6 familii, dar vă recomand însă să cereți mereu informații actuale de la gazde, locația se va mări în curând. Locul se potrivește foarte bine pentru grupuri de prieteni, colegi sau teambuildinguri dar cred că funcționează și la modul individual. De ce: mă refer aici la momentul sosirii, nici n-am tras bine frâna de mână, că am și fost întâmpinați cu pâine și horincă, mai ceva ca pe il prezidente. Ce legătură are? Păi are, două-trei horinci și ești prieten si construiești echipe cu toată lumea. Cabana în care am stat avea sus două camere mai mici, jos două băi și duș (aici parcă ar fi mers mai degrabă o baie jos și una sus decât ambele jos), o bucătărie mare utilată cu de toate, frigider, mașină de spălat, aparat de cafea și altele plus un living mare cu șemineu în care trosneau lemne… cuuum, e iunie doamnă, nuuu ne trebuie nouă foc acum - ziceam noi - încălziți puțin de la horinca de inițializare. Noroc că doamna nu s-a luat după noi și a mai îndesat două-trei lemne în șemineu zâmbind cu înțelepciune (This is… Maramureș!!!). Să nu uităm totuși că suntem în zona Cavnic… n-au trecut câteva ore și am început să ne împrietenim cu șemineul, o încântare să stai în preajma lui dacă afară soarele s-a dus la culcare și s-a lăsat o ceață de toate frumusețea. În exteriorul căbănuței este și o terasă acoperită cu umbrele, cu fotolii, la fix de savurat cafeaua de dimineață de exemplu. Un mare câștig al locației este fără îndoială mâncarea, de care vă spuneam și la început. Un alt mare câștig sunt gazdele, exact așa cum trebuie să fie, la dispoziția ta sau discreți după cum cere situația, gata să stea la o poveste despre zonă dar și să te lase în pace, primitori și ospitalieri. Se vede că locația e a lor și fac exact ce trebuie. Inclusiv… mâncarea. Dom ‘le parca ar avea target gazdele: minim 5% spor de greutate corporala pe cap de turist ????! Exagerez un pic, însă haideți și voi aici și veți înțelege. După ce am pus jos păhărelul de horinca, am trecut la platouri cu aperitive cu de toate, am remarcat o slănină foarte bună, făcută ca majoritatea bucatelor folosind ingrediente proprii sau in orice caz din apropiere, locale. Apoi o supă de găina minunată, de am ajuns să protestăm și să strigăm în cor să nu mai vină și felul doi. Bineee, au zis gazdele zâmbind, au amânat felul doi pe a doua zi și în schimb ne-au pus pe masă plăcintă cu brânză, prăjitură cu mere și plăcinte cu gem de prune, cele mai bune de pe planeta Pământ, sau măcar din emisfera nordică. A doua zi, mic dejun cu de toate, am mai insistat noi să nu mai facă altele, erau destule cele de pe platourile de seara trecută, dar chiar și așa am mai câștigat câteva omlete. Apoi masa de prânz cu ciorbă bună și alte feluri bune, îmi aduc aminte de mămăliga cu ciuperci, bunăăă… de nu ne mai opream din mâncat. Să nu vă zic de pâinea proaspăt scoasă din cuptor… În plus, de fiecare dată când ne rostogoleam afară din foișorul unde mâncam și ne puneam la o măsuță să ne tragem sufletul între felurile de mâncare, hop, venea gazda cu ceva prăjituri sau cozonaci… de nerefuzat. Ei, acum mă înțelegeți de ce ne-a fost nouă așa de greu? ???? Bine, la noi a fost simplu, cu toții suntem amatori de mâncare faină și cam mâncăi din fire, dar ce s-ar face aici unul din cei cumpătați, de gen o sălățică și un iaurțel? Ei, dacă e unul din voi așa și ajunge cumva aici, neapărat să-mi scrieți cum a fost și cât a durat până să cedați, he he. Mie cel mai mult mi-a plăcut poienița cu pârâu și ciubăr. Pe lângă proprietate curge un pârâu de munte, frumos, păcat ca nu l-au integrat cumva în zona cu ciubărul încălzit, sa te poți cumva băga în apa rece, sau așa ceva. Sunt câțiva copaci măricei care formează un colț natural foarte fain, sunt și hamace, piesa de rezistență e ciubărul, face jupân gazdă un foc bun, mai ieși și tu alene din apa caldă să mai bagi câte un lemn mai apoi, desfaci o bere sau dai drumul la sticla de vin, pui o muzică, chiar și mai tare, nu deranjezi pe nimeni. Și apoi să tot stai la povești, mai ceva ca in spa-ul de la Ritz, aici ai în plus parte și de un peisaj minunat. La un moment dat ne-a apucat ploaia, ar fi trebui sa intrăm, să strângem lucrurile, să nu se ude prosoapele, repede, să nu răcim, dar… de fapt… și ce dacă plouă? Nu-i mai înțelept să mai desfaci o bere în loc să te agiți? . Una peste alta, e fain aici, vă recomand locul. Sunt și lucruri care nu-s trasate la milimetru, ca de exemplu tot soiul de materiale de construcție prin curte sau un mrrr-mrrr ce se auzea în bucătărie după ce trăgeai apa la baie, ceva pompă mă gândesc dar poți trece peste ele foarte ușor… mai ales când ai burta plină. Ce ar mai fi de zis: nu prea este semnal la telefon, wifi-ul nu l-am încercat, sunt locuri de parcare destule. Poți porni de aici în tot soiul de drumeții, pârtiile de la Cavnic nu-s departe, poți umple câteva zile însă nici să stai să te relaxezi aici nu-i de lepădat. Gazdele, cum spuneam sunt foarte deschise și gata să organizeze un program pentru oaspeți, ca de exemplu o seară de dansuri sau un foc de tabără sau sa vă dea îndrumări despre ce ar fi de făcut prin împrejurimi sau sa vă facă rost de tot soiul de produse locale bune de tot. Iar preferatele mele: poienița și ciubărul… de nota 10. Excelentă și această recomandare!